Auzim atît de des (ba, uneori, ne şi exprimăm astfel) vorbindu-se fie despre diferenţa dintre România lor şi România noastră, fie despre deosebirea dintre Europa noastră şi Europa lor. A noastră? A lor? Ce anume se ascunde în spatele acestor pronume posesive? De ce şi cum îşi revendică partidele politice şi politicienii dreptul de tutelă asupra presupuselor noastre proiecte, mai mult sau mai puţin politice? Căci şi în campania electorală actuală – mai mult chiar decît în cele precedente – suflul acestei asumări forţate pare să videze spaţiul public. Dezbaterea politică, atîta cîtă exista, s-a stins! Şi cine ştie într-adevăr ce se ascunde în spatele promisiunilor conţinute de sloganurile România puternică sau Reporneşte România? Cît de incompatibile sînt cele două Românii, cea uselistă şi cea ardistă? Prezentarea în cheie conflictuală a stării societăţii dă seama despre o credinţă: totul se reduce la lupta pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. Un tip de darwinism social şi politic primitiv, agrementat cu ceva economie vulgarizată, atît cît să sugereze că doar cei puternici pot supravieţui. Şi, în aceste condiţii, cei ce nu se înregimentează nu au nici o şansă să reziste. Nu o strategie a convingerii şi a convergenţei civice, ci una a războiului tuturor împotriva tuturor este favorizată. Iar o astfel de formulă este cu atît mai uşor de folosit cu cît viaţa politică românească nu este nici instituţionalizată, nici ideologizată. Personalizarea excesivă a vieţii politice româneşti transformă publicul, dintr-un arbitru mai mult sau mai puţin imparţial, fie într-o armată de vasali, fie într-o adunătură de blazaţi. Iar tonul personalizării excesive îl dă chiar Traian Băsescu. Din ce în ce mai prezent în dezbaterea electorală, deşi formal se plasează dincolo de ea, Traian Băsescu mizează pe politica vidului ideologic pentru a neutraliza orice politică în