Dacă citești un text de acum o sută de ani care descrie starea socială și politică a României și a românilor și nu știi cine este autorul, ai impresia că relatarea este făcută acum. Părem încremeniți în timp. În problemele, hibele, moravurile, viciile de neam și profilul șters până la dispariție. Un contemporan ar putea foarte bine să experimenteze călătoria în timp și, ajungând undeva în România de acum o sută de ani, să descopere cu stupoare că totul pare… la fel. Liniile generale sunt la fel de îngroșate și se manifestă în același mod păgubos care nu ne-a permis niciodată și nu ne permite nici acum să evadăm din carapacea putredă și să ne conturăm odată pentru totdeauna ca stat și națiune.

În funcție de mâna care a ținut hățurile, românii au putut mai ușor sau mai greu să se facă auziți. Din păcate pentru noi, întotdeauna, însă, cei care au avut ceva important de spus au fost acoperiți de gloata sau de turma care s-a considerat îndreptățită să aducă amendamente. Unele care, invariabil, au fost constituite din atacuri la adresa acelora a căror voce a contat cu adevărat. Un obicei cultivat cu grijă zeci de ani și adus la perfecțiune în zilele noastre. E o diferență însă, acum, față de atunci. Loaza, pramatia, săracul cu duhul mai avea încă rămășița sănătoasă a bunului-simț. Acela care îți arată locul și nu te face să vrei să cuprinzi mai mult decât poți duce. Azi, complet invers aproape, aceste categorii s-au cocoțat în vârful social, devenind elite și alcătuind protipendada. Unul care, altădată, nu ar fi fost capabil nici să facă o cafea pe gustul lui Argetoianu sau să curețe corespunzător pantofii de bal ai Marthei Bibescu s-a vrut demnitar și, culmea, a și ajuns. Grosier, peste tot, românul își dădea în petic dacă era lăsat o secundă din ochi. Noroc că încă mai aveam niște mari spirite care au mai rupt liniaritatea și au mai dat o șansă la speranță în m