Sala de rugăciune, imensă, este plină până la refuz de bărbaţi, în majoritate tineri, îmbrăcaţi în negru, aşezaţi pe jos, umăr lângă umăr, fremătând, într-o atmosferă electrizantă şi apocaliptică, modulându-şi simţirile şi gesturile la unison după tonul vocii unui cleric cu faţă ascetică şi privire arzătoare, ce domină adunarea de pe o scenă, stând turceşte pe un fotoliu şi predicând cu o voce hipnotizantă. Este imposibil să intrăm pe uşa principală dar Amir şi Iman, ghizii mei, oameni ai locului, mă conduc la o intrare din spatele clădirii, ascunsă în umbră; o uşă se deschide discret spre un coridor înţesat de tineri cu chipuri febrile, cuvintele sunt schimbate scurt, urmate de îmbrăţisări calde şi de priviri interogative în direcţia mea. Amir le explică statutul meu, feţele se luminează şi primesc şi eu o strângere călduroasă de mâini, complice, şi cu toţii suntem conduşi spre un alt acces spre sala de rugăciune. O perdea neagră acoperă intrarea, ne strecurăm sub ea şi ne aşezăm, cu greu, lângă perete, între ceilalţi credincioşi. Pentru prima dată în viaţă sunt într-o hussayniat, sală de rugăciune şi socializare specifică şiismului, pentru a participa la o festivitate de Muharram, luna sfântă a şiiţilor, când se comemorează martiriul Imamului Hussayn.

Până să intru în Teheran, venind dinspre aeroport, trecând pe străzile pustii ale dimineţii, nu ştiam că o să ajung în Iran tocmai în prima zi a lunii Muharram. Privind pe geamul microbuzului, observ că toate străzile sunt împânzite de drapele negre şi verzi, de imense benzi de pânză ce traversează clădirile, inscripţionate cu numele lui Hussayn sau cu rugăciuni şi evocări în amintirea sa, de postere cu iconografia atât de largă şi specifică ce arată martirajul acestuia. Din loc în loc, inclusiv lângă hotel, corturi negre, acoperite la rândul lor de inscripţii şi stindarde fluturânde, locurile unde adepţi