Prin mai în acest an am vizitat Assisi. Îmi doream demult sa ajung pe locurile unde a trăit şi a predicat Sfîntul Păsărilor. Şi să văd minunăţia de capelă pictată de Giotto. Mai mult decît reverii estetice am primit un dar de care nu m-am făcut vrednică şi pe care l-am înţeles cu întîrziere. Eram deja înapoi în România şi nu mai puteam să fac nimic de natură să-mi corecteze orbirea şi nesimţirea. Pe înserat, după mai multe zile obositoare de filmări, am revenit la mînăstirea fondată de Sfîntul Francisc cel desculţ şi umil, ca să ne luăm o parte dintre bagajele lăsate acolo în păstrare, cît vizitaserăm orăşelul. La poarta conventului ne-a ieşit în cale un bătrîn desculţ, înveşmântat în rasă sărăcăcioasă şi legată la mijloc cu o sfoară. Semăna bine cu Sfîntul Francisc din fresca lui Giotto. N-am înţeles ce voia, că n-am avut timp. Călugărul franciscan de origine română, ce făcuse pe gazda cu noi, ne-a spus să nu-l băgăm în seamă că e nebunul satului şi că sîcîie turiştii cu cerşeala lui. Cred că l-a trimis, nu foarte creştineşte, la plimbare, iar bătrînul s-a îndepărat încet, târşîindu-şi picioarele desculţe. Mi-a mai trecut o clipă, ca o umbră, prin faţa ochilor, chipul lui senin şi blînd, luminat de felinarele stradale. O imagine înregistrată mai degrabă subliminal. Am urcat în maşină şi am adormit insantaneu. M-am trezit din amorţire abia în ţară. Probabil nici Sfîntul Francisc nu arăta altfel decît bătrînul, pe vremea cînd binecuvânta cu umilinţa şi sărăcia lui prosperul Assisi. Cîţi nu l-or fi considerat nebun fiindcă-şi dăduse toată averea săracilor şi pentru că trăia în supremă umilinţă? Sărmanul Sfînt! Doar păsările şi puţinii lui fraţi întru umilinţă i-au înţeles mesajul. Sfîntul Sărăciei a fondat o mînăstire, astăzi opulentă, unde circulă banii mai ceva ceva ca la cazinou. Iar bătrînul ce-i seamănă aşa de bine se învîrte în jurul ei, cerşind, poate, o