"Am vrut să trăiesc”
Mă numesc Gabriel Marian Geambaşu şi în ziua de 15 august am împlinit 5 ani. Alţi copii de vârsta mea sunt veseli, se joacă, sunt fericiţi, trăiesc o copilărie pe care eu n-am gustat-o niciodată. Cu toate acestea, şi eu zâmbesc şi chiar râd. Încerc să-i dau curaj bunicii mele, cea care mă îngrijeşte şi mă creşte pe mine şi pe surioara mea, Mihaela-Andreea, de 10 ani, de când mama noastră a murit la naşterea mea. Abia aşteptam să ajung pe lume, să o bucur şi să-i dăruiesc iubirea mea. Dar doctoriţa care a asistat la naştere mi-a răpit, prin neglijenţa ei, această fericire. Aducerea mea pe lume s-a făcut cu o suferinţă căreia mama nu i-a putut face faţă. Iar eu am rămas cu amintiri foarte urâte, de pe urma cărora sufăr acum: tetrapareză spastică, paralizie cerebrală, epilepsie simptomatică şi multe altele. Bunica mea le ştie pe toate, căci oftează în fiecare zi, recitind hârtiile cu diagnostice, încercând să afle o soluţie. Acum 5 ani, s-a retras de la serviciu, ca să fie mereu cu mine. M-a îngrijit, m-a mângâiat şi m-a purtat în braţe în toţi aceşti ani, astupându-şi urechile la îndemnurile răutăcioase care o sfătuiau să mă părăsească într-un orfelinat. Mă iubeşte aşa cum sunt. Mă îngrijeşte, vorbeşte şi râde cu mine, nu mă lasă în muţenie şi-n abandon, merge pe la doctori şi bate la multe porţi pentru mine. Se scoală noaptea şi dimineaţa devreme să-mi dea medicamentele. Şi varsă lacrimi în fiecare zi. De unde să aibă ea zilnic bani de medicamente, pamperşi, mâncare, bani de chirie şi altele? Singurii ei bănuţi sunt 570 lei, venitul meu de bolnav, căci ea nu are pensie. E mereu în preajma mea, împreună cu surioara mea, căci tata a dat bir cu fugiţii, fără să se mai uite înapoi. Seara, privesc culcat în pat către stele şi mă rog după toate puterile mele să primească şi bunica o locuinţă, un ve
