Semnul după care recunoşti că un om şi-a depăşit trauma e că poate vorbi despre ea, lăsînd în urmă tensiunea ce i-a mă- cinat minţile. Cînd însă trauma mocneşte în continuare, ca o scîrbă intimă de care nu poţi scăpa, tăcerea e sigiliul suferindului. Cei care au tăcut după ieşirea din închisorile comuniste au făcut-o fie din culpă, fie din slăbiciune.

Florea Olteanu nu a fost nici vinovat şi nici debil, dovadă mărturia pe care o lasă în volumul Un procuror incomod, testimoniu care impune prin cazul singular pe care îl înfăţişează. Destinul omului e de-a dreptul inclasabil, fără putinţa de a-i da explicaţii post factum. Nu-ţi rămîne decît să-l constaţi şi să-l descrii, fără ambiţia de a-i găsi o formulă intimă.

Născut în 1916, în comuna Hinteşti din judeţul Argeş, pe Florea Olteanu al Doilea Război Mondial îl prinde în postura de ofiţer de Geniu, grad cu care îşi petrece doi ani pe frontul din Rusia. E rănit de trei ori, ultima oară la Stalingrad, cînd, pierzîndu-şi ochiul drept, e declarat invalid de război. Întors acasă, absolvă în patru ani trei facultăţi, Dreptul, Literele şi Filosofia, şi apoi Seminarul Pedagogic Universitar, pentru ca anul 1945 să-l găsească ofiţer magistrat la Curtea Marţială din Bucureşti. Episodul prin care avea să se remarce, în ochii comuniştilor, drept un adversar ce trebuia înlăturat cît mai repede a coincis cu încercarea de lovitură de stat din 24 februarie 1945 din Piaţa Palatului, cînd manifestaţia organizată de bolşevici a avut drept ţintă răsturnarea guvernului Rădescu, al cărui sediu se afla în clădirea Ministerului de Interne. În dubla calitate de martor al evenimentelor şi deopotrivă de procuror însărcinat cu anchetarea masacrului din Piaţa Palatului, Florea Olteanu refuză să facă jocul comuniştilor, drept care este eliminat din magistratură şi arestat în 1951. Ce urmează de acum încolo este o secvenţă de istori