E zi de mare sărbătoare. E 1 Decembrie, ziua sfântă a neamului nostru întreg. Din ţară şi din lume. Milioanele de suflete româneşti sunt cu inimile la Alba Iulia. Alături le sunt mulţimile de patrioţi de pe Mureş şi Olt, de pe Someş şi Târnave, de pe Crişuri şi din Banat, sosiţi în Cetatea istorică din inima Transilvaniei să sărbătorească dangătul clopotelor Mitropoliei, desăvârşirea în iarna lui 1918 a visului marelui Voievod Mihai şi să aducă un vibrant omagiu bravilor luptători ai libertăţii, făuritori ai sfântului ideal strămoşesc.

În întreaga ţară, sub faldurile falnicului nostru tricolor vor răsuna până târziu în noapte înălţătoarele cântări ale iubirii de ţară, se vor încinge horele străbune învăluite în îndreptăţitele speranţe că pentru România începutul redeşteptării adevărate şi profunde se apropie cu paşi repezi.

Oricât m-aş strădui în zi de aleasă sărbătoare să-mi molcomesc cuvintele, nu pot să scriu decât ceea ce gândesc.

Şi gândesc ca multe milioane de români mâhniţi că în ultimii opt ani un personaj coborât parcă dintr-o altă lume a semănat numai vrajbă între români, între vârstnici şi tineri, între ţărani şi orăşeni, iar ideea de unitate naţională a fost distorsionată, în timp ce unită, dar în rele, a fost doar scursura de hămesiţi portocalii! Opt ani în care restul populaţiei a fost din ce în ce mai brutal împinsă în sărăcie şi exasperare. Mă mâhneşte faptul că românilor adevăraţi le va fi dat ca la marea noastră sărbătoare să nu-i poată ocoli pe politicienii pedelişti metamorfozaţi în ardeişti strecuraţi în mulţime, după obiceiul penibil al şi mai penibilului lor stăpân din Dealul Cotroceni.

Am sub ochi pagini întregi din ziarele publicate în zilele triumfătoare ale actului istoric de la 1 Decembrie 1918. Spicuiesc din ele cu bucurie: “Din doliul, din aburii de sânge românesc care a curs cu îmbelşugare din inima Ar