Fără îndoială, în ungherele de speranţă ale românilor, aspiraţia la o viaţă normală nu este una de consolare. Ci de plenitudine a fiinţei umane. Fiindcă normalitatea înseamnă şi "trezirea şi unirea conştiintelor". Sintagma dintre ghilimele aparţine unui comentariu postat, recent, de către un cititor, pe site-ul Curierului Naţional. Cu alte cuvinte, visul trezirii întru unire - fie a conştiinţelor, a gândurilor sau a năzuinţelor de mărire şi dăinuire naţională - este unul viu; există şi îşi cere drepturile.

În acest sens, apropierea Zilei Naţionale a României, sărbătorită, în fiecare an, începând din 1990, în ziua de 1 decembrie (făcând trimitere la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918) ar putea să ne găsească pregătiţi (ca să nu spunem înarmaţi!) cu sentimente înalte şi cu aşteptări adunate din amintirile străbunilor noştri, din uimirile părinţilor şi din deziluziile tinerilor. Ar putea să ne surprindă mai dispuşi ca oricând pentru alungarea învrăjbirilor între oameni, între discursuri marcate de polarizări politice şi înjurături distribuite cu inepuizabilă fantezie de protagoniştii partidelor, în verva lor... zilnică.

Ar fi bine să întâmpinăm Ziua Naţională a României cu o privire adolescentină şi cu înţelepciunea omului şlefuit de toate încercările - suficiente pentru a spune că ne-au procurat echilibrul maturităţii depline; şi de toate pierderile din care ne-am ales cu mai multă bunăvoinţă şi cu incomensurabilul câştig al demnităţii şi al scopului nostru în viaţă. Dar şi cu o rodnică preocupare pentru binele celorlalţi. Fiindcă există, din păcate, în lumea noastră românească, o jalnică înfruntare între orgolii nemăsurate, între invidii distructive, care ne constrâng să ne punem întrebarea "la ce bune toate astea ?".

Ar fi recomandat să ne răspundem, atunci, de Ziua Naţională a României la toate întrebările care ne-au mistuit energiile ultimilo