Pe 1 decembrie ar fi fost ziua lui. Ar fi petrecut-o ca totdeauna: cu zâmbete hâtre şi poante scandaloase, cu telefoane sunând din toate colţurile lumii şi un ospăţ barosan, cu soufflé-uri şi tarte, pentru toţi cei care îi erau dragi. S-a stins din viaţă acum un an, dar amintirile cu el sunt încă vii. Se încăpăţânează să ne arate că, atâta timp cât îl vom pomeni şi povesti, Johnny va trăi mai departe alături de noi
CARMEN FIRAN
(poetă şi jurnalistă)
Johnny americanul
L-am vizitat pe Johnny într-o zi de septembrie. Îi aduceam flori de grădină şi mere. Nu curgea apa în garsoniera lui ticsită cu cărţi, aşa că am lăsat florile pe balcon şi am renunţat să mai facem cafea. "Asta e, Firanco, welcome to Romania, hai mai bine să-ţi cânt ceva”. Trăia simplu, la limita necesităţilor, se retrăgea într-un colţ să-şi facă insulină, îşi dăduse inima muzicii şi nu se plângea.
În fiecare an când veneam în Bucureşti, îl sunam şi el apărea oriunde îl chemam să ne întâlnim, la o lansare de carte, un recital de poezie, pe terasa Uniunii Scriitorilor, cu zâmbet hâtru, fericit de la natură. Îmi făcea repede o sinteză a scenei politice şi sociale româneşti ascunzându-şi tristeţea în umor, cu spiritul lui de observaţie ascuţit ca un bisturiu. Când vorbea despre muzică se transfigura, devenea grav şi niciun compromis nu-şi mai găsea locul. Mă simţeam privilegiată de prietenia lui statornică, în ciuda distanţelor şi timpului, de căldura cu care îmi vorbea, uneori colorat, dar atât de natural şi blând, eram fericită să-i ascult şi muzica, şi cuvintele, mă simţeam oarecum protejată de prezenţa lui ireală, într-un peisaj măcinat de patimi şi mize false. Johnny era altceva, de altundeva, un spirit liber, de aer, şi nu m-aş fi mirat dacă s-ar fi ridicat şi ar fi zburat deasupra oraşului, fluturându-şi şapca de ginşi pe care se afla brodat un
