Pisu este fratele cel mai mare.
Un mâţ alb cu gălbior, serios şi discret, cu o privire sobră, pe care arareori l-am văzut jucându-se, puiuţ fiind, cu mama sa, Pisuca, în zorii verilor petrecute la casa bunicilor mei. Mi-au rămas în minte imaginile amurgului, atunci când Pisu aştepta pe stâlpul casei să vină văcuţa din câmp. Ştia el bine că are o porţie consistentă de lăptic "într-un ciob”, cum spunea bunica şi, tocmai de aceea, se punea de strajă la poartă. Pisu cunoştea de dinainte vreme când am să revin la bunici, în vacanţele din studenţie, şi mă aştepta în târnaţ, cu o săptămână înainte. Tot de Pisu îmi amintesc că a fost într-o noapte speriat de alţi motani, care căutau gâlceavă neapărat, şi neavând refugiu a început să zgârie la uşa mea după ajutor şi să strige "miau, miau, miau”. Desigur că am intervenit şi l-am salvat de motanii gâlcevitori, iar el s-a cuibărit în braţele mele, tremurând de frică. Pot spune că am ajuns astfel buni camarazi.
Dar a venit şi vremea când Pisu a uitat de mine, fiindcă au apărut între timp frăţiorii săi, cărora trebuia să le poarte de grijă. Pisucu şi Pisucel sunt ceilalţi doi, iviţi la puţină vreme după cel dintâi. Aduşi au fost din vecini de către Pisuca, în fapt de noapte, pe furiş, la puţină vreme după ce au prins ochişori, în puiag. De aceea, la început erau puţin sălbăticuţi şi fricoşi în preajma noastră. Pisuca a rămas o vreme cu toţi trei, apoi peste ea s-au aşternut vremurile celei din urmă plecări, fără vreo întoarcere vreodată.
În serile de iarnă, bunicul meu stă în braţe cu Pisucu, cel despre care tot bunicul spune că se aşează, de multe ori, pe locurile unde reumatismul îi chinuie bătrâneţile. După ce se uită în ochii tăi şi primeşte îngăduinţă să urce în braţe, Pisucu toarce poveşti pisiceşti, cum numai el ştie să le depene. Pisucu este un tărcătuţ foarte drăguţ, sur cu alb.
Pe P
