Doamna Cristina Andrei, director general, interimar, al Muzeului George Enescu, a răspuns cu multă bunăvoinţă solicitării noastre de a avea o întrevedere şi de a povesti atât despre tumultuoasa istorie a Palatului Cantacuzino, despre exemplul personal al patronului instituţiei pe care o conduce – George Enescu, cât şi despre muzeu în general.

Întrucât nu este un interviu în sensul propriu al cuvântului, iar o editare foarte strictă ar strica mult din farmecul povestirii, am ales să prezentăm această discuţie cât mai aproape de forma în care aceasta a fost înregistrată, efectuând doar intervenţiile absolut necesare pentru asigurarea fluidităţii lecturii.

Palatul Cantacuzino a fost şi este muzeu dedicat lui George Enescu, dar povestea este mai complicată şi mai interesantă decât pare la o primă vedere, pentru că acest monument are destul de puţină legătură cu marele nostru compozitor.

De fapt clădirea şi celelate anexe care compun ansamblul au fost donate statului de către Maruca, soţia lui Enescu. Interesant este că nici Maruca nu este un Cantacuzino, în sensul legăturilor de sânge directe, ci ea a fost măritată, înainte de a fi căsătorită cu George Enescu, cu Mihail Cantacuzino, băiatul lui Grigore Gheorghe Cantacuzino, numit în epocă Nababul.

A fost un mariaj, nu unul foarte fericit, din care au rezultat doi copii. Povestea vieţii Marucăi Cantacuzino este una de film. Ea l-a cunoscut pe Enescu, nu era fericită şi s-a înfiripat încă din tinereţe, între ei o poveste de iubire care a durat toată viaţa. În 1928 Mihail, soţul ei, a murit într-un accident de maşină şi ea, ca văduvă, a moştenit palatul de la familia Cantacuzino. Apoi s-a măritat cu Enescu, e adevărat ceva mai târziu, în 1937. În acel moment compozitorul avea 56 de ani şi ea 58 de ani.

La data respectivă, în 1937, Palatul era deja închiriat Consiliului de Miniştri. De ce?