În istoria naţiunilor de pretutindeni, perioadele sunt fie de construcţie, fie de supravieţuire. Atunci când zăngănitul armelor încetează (ca în vremea Olimpiadelor, la vechii greci), societatea înfloreşte şi, odată cu ea, cultura. Dimpotrivă, în anii de cumpănă, bântuiţi de conflagraţii, revoluţii şi dezastre, arta se manifestă contorsionat, de regulă prin experimente radicale.
Una dintre cele mai frumoase „epoci de aur” a fost, pentru Vechiul Continent, perioada dinaintea Războiului Mondial. Acel „fin de siècle”, continuat, sub diverse forme, până în 1914, a marcat nu numai desăvârşirea imperiilor, nu numai dezvoltarea unor tinere state naţionale, ci şi o fastuoasă înflorire a culturii. Şi, în zecile de ani care au premers Primei Conflagraţii Mondiale, nimic nu părea să prevestească iureşul care a urmat, fragmentarea generaţiilor artistice în ante- şi post-belice.
În Imperiul Britanic, epoca victoriană impune un stil arhitectonic, o literatură de tipul celei practicate de Oscar Wilde şi o muzică maiestuoasă, ce nu poate fi separată de numele lui Edward Elgar. Deloc întâmplător, melodia trio-ului celui dintâi din cele cinci “Pomp and Circumstance Marches” se transformă, pusă pe versurile lui A. C. Benson, într-o Odă a Încoronării Regelui Edward VII, a cărei parte finală, “Land of Hope and Glory”, avea să devină cel de-al doilea imn naţional britanic.
Dar capodopera marelui compozitor englez e reprezentată de Variaţiunile „Enigma” (1899). Dedicate „Prietenilor înfăţişaţi aici”, cele paisprezece variaţiuni pe o temă originală sunt un elogiu adus dragostei şi prieteniei. Iar „Enigma” din titlu priveşte două şarade. Cea dintâi se referă la identificarea personajelor fiecărei variaţiuni, lucru relativ posibil şi pentru că Elgar indică, în majoritatea cazurilor, prin iniţiale, prietenii la care face aluzie. Cea de-a doua şaradă e mult mai subtilă şi a
