Există câteva momente în fiecare an, în care inima oricărui român bate altfel. Indiferent cât bine şi rău s-ar fi adunat de la sărbătoarea de anul trecut, e greu de crezut că poate exista măcar un singur român care să spună că nu simte nimic pe 1 Decembrie. Nicio umbră de supărare nu poate ajunge în acel loc din inimă rezervat României, chiar dacă mai avem de învăţat cum să ne aniversăm Ziua Naţională.

Mai degrabă românii îşi sărbătoresc zilele cu semnificaţie religioasă decât pe cea a fiinţei naţionale, semn că 1 Decembrie încă nu e chiar aşa de sfântă precum mulţi vor susţine pe parcursul ceremoniilor de sâmbătă.

Pe planetă, 1 Decembrie este cunoscută ca fiind Ziua Mondială de luptă anti-SIDA. Probabil că, dacă am cotrobăi printre documentele recent publicate pe internet de WikiLeaks, s-ar putea să aflăm că până acum s-a mai făcut confuzie în câte o cancelarie între Ziua Noastră şi cealaltă. N-ar fi de mirare: ne lipseşte fastul care altora le umple străzile oraşelor cu baloane şi steguleţe sau mândria de a ne scoate chiar tot arsenalul la paradă, aşa cum până şi Coreea de Nord se simte datoare să facă. Anul acesta e austeritate. Iar dacă previziunile meteo se adeveresc, atunci şi vremea bună va lipsi sâmbătă. Dar nici asta nu e de natură să ştirbească încrederea în noi înşine, chiar dacă preferăm să o afişăm mai zgomotos şi cu mai multă risipă de efort la competiţiile şi meciurile unde joacă echipa României.

Îmbucurător este faptul că români sunt pretutindeni în lume. Din nefericire, auzim doar de aceia cărora li se întâmplă ceva rău sau de cei care fac ceva şi apoi nouă, tuturora, ne pare rău. Despre ceilalţi, covârşitori ca număr, se vorbeşte foarte puţin, aproape deloc: normalitatea e la fel peste tot, iar destule alte naţii europene preferă aceeaşi presă de scandal. Dar astăzi, sâmbătă, de ziua noastră, toţi românii vom fi