Nicu Alifantis (58 de ani) descrie legătura puternică pe care o are cu oraşul său natal, Brăila, şi recompune, într-un interviu acordat reporterilor ziarului „Adevărul“, punctele de cotitură din cariera sa.

Nicu Alifantis bea cafea decofeinizată şi e relaxat. Anul viitor va împlini 40 de ani de când îşi spune „cântăreţ“ şi nu-i nicio mirare că încă e în spatele chitării. E bine că e. Marchează momentul, cum se face, cu încă un album. Fără remixuri, reorchestrări sau alte variabile muzicale. 14 melodii noi, cântate la 14 chitări diferite. „Mozaic“. Aceasta este povestea prescurtată, de revistă, a acestor ani în care Alifantis a fost „tată“ ambiental în cazul multor cupluri cucerite de romanţele sale.

„Weekend Adevărul“: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Alifantis?

Nicu Alifantis: Păi, cu mama machedoancă, tata grec, eu sunt român get-beget.

Ce limbă se vorbea acasă?

Şi greacă, şi machedonă. Bunica din partea mamei întreţinea spiritul. Când ea s-a prăpădit, ne-am românizat. Oricum, exista o campanie de românizare destul de agresivă la vremea aia, vorbim de România anilor ’50-’60.

Spre exemplu, dacă nu renunţa la cetăţenie şi nu se făcea român peste noapte, tata ar fi putut să aibă probleme la serviciu. Ai mei au fost vaporeni toţi. Din partea mamei – comercianţi, din partea tatălui – vaporeni. Întâmplarea i-a adus pe meleagurile astea şi s-au stabilit aici.

Sunteţi de loc din Brăila. Cum era acest oraş în vremea copilăriei?

Era un oraş superb! Un oraş de oameni, oraşul cel mai cosmopolit din ţară. În perioada în care am copilărit eu, erau foarte multe etnii la Brăila, auzeai vorbindu-se toate limbile, iar româna era o limbă auxiliară, de ajutor. Erau greci, machedoni, evrei, ruşi, italieni, armeni, bulgari. Cel mai interesant e însă că fiecare grup avea biserica şi cimitirul lui, ceea ce nu-i puţin lucru. Astăzi, s-au î