"Domnule Presedinte al Republicii, Nu mi-as permite sa va rapesc din timpul pe care il consacrati treburilor tarii daca ar fi vorba de o problema personala si nu, dupa cum mi se pare, de una care priveste prestigiul Romaniei. Am aflat din presa romana schimbarea de destinatie a Palatului Cantacuzino, donat in 1967 de catre bunica mea, Maria Cantacuzino Enescu, Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta, echivalentul de atunci al Ministerului Culturii, sub conditia ca aceasta sa adaposteasca Muzeul "George Enescu" si ca intreaga activitate ce se va desfasura in interiorul lui sa cinsteasca memoria lui George Enescu.
In textul acestei donatii nicaieri nu se pomeneste de inchirierea lui in scopuri lucrative, fapt ce pare astazi implinit, incalcandu-se astfel dorinta donatoarei, ca sa nu mai vorbim de legalitate... Sa zicem ca nu ne-ar pasa de dorinta donatoarei, dar oare nici de cinstirea lui George Enescu? Cinstire de care se face mare caz indeobste, cu surle si trambite, cand pica bine pentru impaunarea fata de strainatate.
Este oare normal ca amintirii marelui compozitor roman, ale carui ramasite au fost atat de des si insistent cerute de autoritatile romane pentru aducerea lor in tara, sa i se acorde, ca o pomana, un spatiu redus alaturi de firme de tot soiul care nu au nimic de-a face cu cultura, cand pastrarea, in totalitatea lui, a cadrului arhitectural impozant al Palatului Cantacuzino ar putea arata Europei intregi cum isi cinsteste Romania artistii de renume mondial?
Tin sa subliniez ca eu nu am absolut nici un interes in pastrarea sau nepastrarea Muzeului "George Enescu" in Palatul Cantacuzino. Nici eu si nici un alt membru al familiei Cantacuzino, din oricare bransa sau tara ar veni, nu am avea vreodata drepturi asupra lui. Cu sau fara palat, faima bunicului meu George Enescu va continua oricum sa creasca, iar cea a Cantacuzinil
