Istoria aşezămintelor româneşti de la Ierusalim e mai veche de un secol. Primele demersuri s-au făcut în anul 1906, când s-a constituit un comitet pentru zidirea primei biserici, compus din cinci membri şi anume: arhimandritul Juvenalie Manolescu, preotul Fotie Oprea, ierodiaconul Savatie Popa, Eugenia Boldur şi Teodor T. Burada,  acesta din urmă fiind ales şi preşedinte al comitetului. Sfântul Sinod şi consiliul de miniştri au recunoscut, în acelaşi an, comitetul, dându-i dreptul de a strânge mijloacele băneşti necesare. Trei ani mai târziu, într-un raport trimis de la Ierusalim ministrului de atunci al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Burada scrie: “Comitetul găseşte de a sa datorie, dle ministru, de a vă aduce la cunoştinţă că aici, în sfânta cetate Ierusalim, avem şi noi mulţi români care vieţuiesc de un timp îndelungat; se află chiar românce de la noi din ţară, care sunt măritate cu arabi ortodocşi, ai căror copii sunt crescuţi în religiunea creştină şi în sentimente româneşti, care, prin faptul că sunt ortodocşi, trebuie şi sunt siliţi să meargă să se închine mai cu seamă la bisericile grecilor, precum şi ale ruşilor şi ale arabilor ortodocşi. Preoţi şi călugări români vieţuiesc aici asemenea de un timp îndelungat, precum şi prin mănăstirea Sfântul Sava şi prin alte mănăstiri greceşti de pe Valea Ierihonului”. Era, deci, creat contextul, exista necesitatea înălţării unui aşezământ ortodox românesc. Mai ales că, pe lângă cei vieţuitori acolo, se înregistrau anual peste 200 de pelerini români (care veneau din Regat), precum şi alte vreo 200 de români şi aromâni care ajungeau aici în pelerinaj venind din Basarabia, Bulgaria, Transilvania şi Macedonia. Unii dintre aceşti pelerini veneau pentru sărbătorile Paştelui, alţii pentru cele ale Crăciunului, însă, o bună parte dintre ei, stăteau şi câte 7 luni la Ierusalim, pentru a prinde amândouă sărbătorile mari creşti