De Ziua Națională multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorință firească a ființei noastre căutătoare de plăcere și evadare din cotidian. Sunt și unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puțin în această zi. Chiar dacă știm că aceste sărbători sunt mitologii colective, că națiunea, în sine, este o invenție culturală, sociologic funcționează regula profeției care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea și forța credinței respective.

Națiunea și cetățenia sunt asememea minuni născute din iluzia și nevoia de apartenență și din nevoia de a fi împreună în colectivități care se deosebesc de simpla viețuire biologică. Spunem și credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legați de acești munți de piatră sau înșiruiți pe cursurile acestor ape cristaline. Alții, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credințe în lucruri inventate din nevoie socială sunt miracolul cel mai mare al viețuirii împreună, al nașterii societății. La asta se adaugă ceea ce a adus Isus și alti profeți, întemeietori de religii: iubirea și mila pentru celălalt, solidaritate și sacrificiul pentru ca acestă minunată ființă colectivă să treacă peste toate amenințările.

În acest proces de coagulare a identităților colective ideea de dușman are un loc special, deorece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marșul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune și a faptului că am trecut pestre greutăți și ne-am învins toți dușmanii. Construcția dușmanului ne ajută și la explicația insucceselor mai evidente, adică a ace