De atunci, a trecut ceva vreme...După ninsorile cotropitoare  şi viscolul unui martie, sub pretextul doborâturilor de pădure, un triumvirat politic de vârf se deplasase “la faţa locului”, undeva în nordul ţării. Presa locală aşa vestise, însă inşii cu pricina,  vânători fiind, făcuseră călătoria având cu totul alt scop: uciderea câtorva urşi, nădiţi cu porumb la troacă şi cu cadavre. Urşii împuşcaţi în acele zile au fost trei, dintre care doi rămăseseră “în foc”, în vreme ce ultimul, rănit, plecase în goană cu sângele pe urme, nemaiputând fi găsit.

Se trăsese din ştiutele adăposturi închise – “cazematele” anti-urs, cum li se mai zice – cele făcute pentru Ceauşescu însemnând adevărate garsoniere confortabile, cu pat, sobă şi toaletă. Cât despre nădirea şi vânarea urşilor, atunci ca şi acum, ele erau interzise prin lege, specia aflându-se pe lista mamiferelor la care vânătoarea este absolut interzisă tot timpul anului; protecţia ursului – pe hârtie – fiind o cerinţă de armonizare la “concertul”  legislativ european la care România “neintegrată” aspira.

Tributară unei funciare metehne balcanice, legea oferea însă eterna “portiţă” pentru clientela politică ori pentru cea a ariviştilor tranziţiei, fie ei afacerişti ai vânătorii, fie masculi complexaţi, dornici să-şi încânte amanta cu blana ursului din pădure întinsă dinaintea şemineului, ca suprem argument de virilitate. De aceea, textul promulgat glăsuia: “Urşii, râşii, lupii, vidrele - adică speciile «strict protejate» –  se pot vâna numai cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură”, faptul însemnând că braconajul trebuia să fie săvârşit cu aprobarea ministerului. Şi, cum în teren, alături de şeful guvernului se aflau mai-marele de atunci peste pădurile patriei şi însuşi ministrul de resort, nu mă îndoiam de existenţa hârtiilor ce aco