Viscri, un sat pitulat între coline, la opt kilometri de comuna braşoveană Buneşti, a fost, până la Revoluţie, o aşezare săsească transilvăneană tipică, în care mai toţi sătenii erau etnicii germani.
Acum, despre biserica evanghelică fortificată, datând de la sfârşitul veacului al XII-lea - una dintre cele şase biserici-cetăţi săseşti din Transilvania înscrise, dimpreună cu întreg satul, în patrimoniul mondial UNESCO - îţi mai pot da amănunte doar cei 15 saşi rămaşi în Viscri.
Ei n-au vrut în ruptul capului, nici înainte, nici după decembrie '89, să ia calea Germaniei sau Austriei şi să lase de izbelişte aşezarea ridicată cu trudă de străbunii lor acum aproape nouă secole.
Ţigani "germani"
Una dintre cele mai vechi aşezări ale coloniştilor germani din Transilvania, numiţi ulterior saşi, Viscri îşi trage numele numele din germanul Weisskirch (Waisskirich în dialectul săsesc), adică "Biserica Albă", după culoarea albă a zidurilor impunătoare ale bisericii şi fortificaţiei înconjurătoare.
Până la cel de-al doilea război mondial, satul avea circa 600 de locuitori, saşi în proporţie de aproape 90%. După instalarea ocupaţiei sovietice, mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia - de unde s-au mai întors doar câţiva - iar prin anii '70 regimul Ceauşescu a început să-i vândă Germaniei Federale, aşa că în decembrie 89' dacă mai rămăseseră vreo 300.
Pentru ca după încă un an, în decembrie 1990, în Viscri să mai fie doar 68, "bob numărat", cei mai mulţi trecuţi de 50 de ani şi împuţinaţi apoi an de an "pe cale naturală", până la cei 15 supravieţuitori de astăzi. Cu sau fără voia proprietarilor, gospodăriile celor emigraţi ori decedaţi au fost luate rapid în stăpânire de ţiganii care-şi duceau zilele la marginea satului sau aciuaţi din alte părţi, astfel încât, la ora actuală, aceştia reprezintă circa 80% din cei 420 de locuitori
