Adică poţi scrie asa, şi nu greşeşti: 1 Decembrie e ziua ţării ultime, a locului rămas după tăvălugul global. Ziua asta celebrează oameni faini şi tăcuţi, mândri că porodicile mai au gust şi că nu-i Crăciunul un bilanţ contabil. Se taie porci şi uneori e în jur alb - de zici că vin zăpezi din alte lumi.

Mai poţi să spui despre România asta că-i clădită cu clopu' de pământ, dintr-o bucurie de-aia adevărată, ca-n faţa crâşmei. Apoi te entuziasmezi mergând cu zece la oră în spatele unei căruţe cu fân şi-n sinea ta te bucuri – aşa va fi mereu mersul înspre părinţi.

Dar mai e o Românie: una ciufută, prinsă între postacii de partid şi managerii monopolului naţional. Asta-i o ţară spectaculoasă, doar că în locul artificiilor bubuie grenade mici. E locul unde cinismul se naşte în fiecare zi, garsoniera identitară confort patru.

Aici se fac bancurile despre lenea care nu omoară niciodată pe nimeni, aici se vopsesc cămăşile-n verde şi tot aici anonimatul e baltă călduţă. Te uiţi la ţara asta şi afli de ce toate singurătăţile astea-s bucuroase de ziua naţională: că s-a dat zi liberă de la stat şi că se mâncă mici şi că se beau beri.

Au aceeaşi zi de sărbătoare, dar şansa e ca Româniile astea să nu se unească totuşi în veci. Să fie prima din ce în ce mai multă şi ailaltă din ce în ce mai puţină. Să se ignore reciproc cu gândul că poate dacă le intră copiii la facultate om putea merge-nainte.

Două Românii, două feluri de boală. Prima e dată uitării şi neamurile se miră că vrei să te muţi înapoi la ţară, a doua stă în maşini second-hand şi bagă manele la maxim – să ştie toată lumea. Prima e dor, a doua mahmureală: şi săracă limbă română avem de pot semăna atât de mult fişele astea.

Cu sinceritate, cam aşa arată 1 Decembrie şi degeaba ne fofilăm. Iar vor veni soboare să ne spună, iar se vor ridica foştii activişti de partid şi clămpănitorii. Vor