Cu câţiva ani în urmă, un antrenor cu succese notabile mai ales în spaţiul arab, a lansat sintagma „fotbalişti vopsiţi”, cu trimitere directă la echipa Dinamo, pe care a slujit-o cu devotament atât ca jucător, un număr considerabil de ani, cât şi în repetate rânduri (că aşa-i obiceiul casei...) ca antrenor. Fotbaliştii la care făcea trimitere se numărau printre cei care figurau obligatoriu în echipa de start a fiecărei etape, asta întrucât apăreau şi pe lista de transferări virtuale a bandei ăleia condamnate acum, dar tot libere, şi cărora trebuia să li se salte cota măcar prin prezenţa pe gazon dacă nu prin valoare (că de unde nu-i...), doar-doar or pune botul niscai fraieri de cumpărători ca să nu iasă ăştia din grafic cu evaziunea. Poate n-aţi fost atenţi, dar de vreo 2-3 ani încoace am lăsat-o mai moale cu „valorile”, cu „megatalentaţii”, cu „promisiunile certe”. Cam cât a durat procesul evazioniştilor. Acu', că se apropia sentinţa (care s-a şi dat între timp) pe care vopsitorii o sperau favorabilă, cum fuseseră şi cele anterioare – mamă, mamă!, ce de şpagă irosită! -, am constatat că brusc „izvorul nesecat de talente” s-a revigorat: au început să răsară noi fotbalişti fenomenali, aur curat, mană cerească pentru eşaloanele de vârf ale continentului, adică Barca, Milan, Arsenal şi alte vreo 2-3 (adică exact ălea pe care şi le dorea Becali când grohăia „Aduceţi-mi echipeee!!, că aici nu mai am cu cine să joc.”), care se bat în figuri şi-n licitaţii pentru a-şi adjudeca, pe cât de repede şi cât de ieftin posibil, viitoarele megastaruri. Ce mai, luptă pe viaţă şi pe moarte între granzi pentru a-şi adjudeca toţi Cherecheşii, Chipciii şi Gardoşii, nişte viitori Beckenbaueri cel puţin. Chestia tare e că ăştia fac milioanele alea multe numai când le aşezi jum-atea ailaltă de gazon pe alde Ceahlăul, Bistriţa ori Chiajna. Cum le-ai pus Stuttgart-ul ori, păcatele mele!