Istoria sportului este, în definitiv, istoria sportivilor care o fac. Întotdeauna e de învăţat din vieţile lor, însă „Historia“ deschide acum şi o fereastră către misterul din morţile lor. 6 februarie 1958. Cursa British European Airways 609 în direcţia Manchester s-a prăbuşit în istorie. 22 de oameni au murit pe loc, acolo, la Munchen. Al 23-lea a supravieţuit două săptămâni şi apoi gata, a murit şi el – chiar când toţi îl credeau scăpat. Al 23-lea se numea Duncan Edwards. Erau toţi 23 de la Manchester United, cea mai bună echipă de fotbal din lume. Matt Busby, antrenorul, a trăit şi a spus aşa: „Mi-au murit copiii“. A trăit apoi până la 85 de ani. A fost scoţian şi a fost Sir cu mult înaintea lui Sir Alex Ferguson. Albert Scanlon, extremă, a supravieţuit şi el cursei British European Airways 609. A murit cu trei zile înainte de Crăciun, în anul 2009, la 73 de ani. Povestea asta nu e despre „ups and downs“ şi aşa mai departe. Nu e un scenariu de Oscar, nu e niciun patetic articol de revistă despre insomniaci, e realitatea, chiar aşa a fost: fiindcă n-a mai putut dormi, Albert Scanlon a lucrat, până la sfârşit, ca paznic de noapte în docurile portului Manchester, universul acelade pasiune brută şi dezordine morală. A privit în continuu şi în urmă spre pista unui aeroport din Munchen şi lucruri de neînţeles. Se spunea despre el că a înnebunit, că ştie să tacă zile în şir, dar aceasta era desigur doar o sumă de neînţelegeri. Început de noiembrie 2009, marţi. Robert Enke, portarul german al unei echipe de fotbal, jucător cu şanse mari de a fi selecţionat pentru Mondialul din Africa de Sud, s-a sinucis aruncându-se în faţa unui tren de mare viteză în gara din Hanovra. Avea 32 de ani. A lăsat o femeie văduvă şi o fiică (înfiată) orfană. Copilul său natural, tot o fiică, murise în 2006. Sinuciderea sa a fost comentată balcanic până şi în Germania: „Un laş şi un ire