Nu exista roman care sa isi iubeasca tara si care, tocmai din cauza asta, sa nu o urasca la aceeasi intensitate si cu o forta cel putin egala.
Nici macar resemnatii nu inceteaza sa fie fascinati de destinul ei dureros. Trecutul ei mic si cvasi-inexistent, care ne-a lasat mostenire un prezent chinuit si obsedant, ne apasa precum o viata traita in eroare.
Si, oricat de mandri ne face sa ne simtim gandul ca nu am abandonat-o aruncandu-ne in bratele unei batrane bogate si generoase, adevarul e ca pe romanii plecati in exil "tarisoara" asta ii tortureaza de-a binelea: cat de mult o urasc si o iubesc ei in acelasi timp, pentru ca nu a putut sa le ofere ceea ce trebuie acum sa implineasca in alta parte! Si cat de dulce e razbunarea pe iubirea neimpartasita cand, dupa mii de umilinte si dureri inghitite prin diaspora, viata ii surade si-i da romanului ceea ce tara lui nu i-ar fi putut oferi niciodata in timpul vietii sale!
Cineva a spus inspirat odata ca iubirea se face in tacere si de aproape. Nu stiu daca asta e singura forma autentica de manifestare a sentimentului, dar e cu siguranta cea mai dificila dintre toate. Pentru ca altfel, ce e mai usor decat sa strigi in gura mare si de la distanta dragostea, in loc sa trudesti in liniste la capataiul bolnavului? La noi insa patriotismul se masoara in decibelii pe care conationalii nostri dragi ii pot dezvolta ritualic de fiecare data cand interesul personal ii avertizeaza ca s-ar putea sa faca o buna afacere daca isi exhiba dragostea ca un cocos guraliv.
Din pacate zgomotul pe care il face patriotismul nostru cel mai des intalnit nu lasa in urma nimic altceva decat undele mecanice longitudinale care se sting in spatiul gol. Fie ca ne place sa ne mandrim exagerat pana la irational cu exceptiile, ori ca nu ratam ocazia de a ne mai biciui o data complexul de inferioritate, de 1 dece
