VM.: Vorbeşte-mi dacă vrei despre ultimii ani de libertate şi de creaţie ai poetului. Aşa cum spunea şi Florentin Popescu, el era trecut, alături de alţi mari scriitori, în conul de umbră al epocii. Pe deasupra, el evita din repulsie orice legătură cu reprezentanţii şi cu manifestările regimului în care era silit să trăiască. Scria însă fără încetare, iar Pillat afirmă că era obsedat de dorinţa confruntării cu critica şi cu cititorii. Dorinţă irealizabilă în linii mari. Şi, totuşI, el şi-a citit o parte din operă în faţa unor oameni de valoare, cu care se înrudea spiritual. Ce oameni şi ce locuri frecventa Vasile Voiculescu în acea vreme?
A.V.: Aşa cum am mai spus, drumurile lui erau puţine. Frecventa mai ales casa lui Dinu Pillat şi casa Slătineanu. Îşi citeau unii altora producţiile literare, comentându-le uneori. Valeriu Anania spunea despre casa Slătineanu că „nu era vorba despre un cenaclu, ci de o familie spirituală care-şi căuta supravieţuirea întru nobleţe de-a lungul unei epoci dominate de ceea ce s-a numit mai târziu socialism vulgar”. Dar, cu toate acestea, stăpânul casei Slătineanu a fost şi el implicat în ancheta respectivă şi a plătit cu viaţa dragostea lui de artă şi cultură. Trupul lui n-a fost nici astăzi înapoiat familiei. Un alt loc care-i plăcea bunicului meu era casa fostului chelner Apostol, care acea o colecţie unică de discuri. Vasile Voiculescu mergea adeseori acolo, singur sau însoţit de prieteni, şi asculta muzică ceasuri întregi.
V.M.: Şi acum să revenim la perioada de după întoarcerea de la închisoare a lui Vasile Voiculescu, perioadă care i-a precedat moartea cu un singur an. Ai trăit lângă el în acest an. Spune-mi, medic fiind, bunicul dumitale îşi dădea seama de sfârşitul inevitabil? A povestit el cuiva despre suferinţele îndurate în puşcărie? Şi, în general, cum şi-a petrecut tot acest timp? Cine l-a îngrijit?
