Primele cuvinte-cheie dupa decernarea Nobelului pentru literatura 2012, pe linga “cine-i asta?”, au fost Mo Yan inseamna “nu vorbi”/”taci!”. Au zburat imediat on line metaforele cu cenzura chineza si panseurile cu Mo Yan – un soi de “om al regimului”, emise inclusiv de pretendenti la Nobel romani.
Cu cit nu citim mai mult, cu atit mai important e Nobelul. Si cu atit sint mai mari dezamagirile dupa aceea. Dezamagirile romanesti au savoarea lor comerciala. Ba sint prea comunisti (vezi Jelinek sau Doris Lessing), ba e Herta Muller, adica scriitoare nascuta in Romania, dar care nu e “de-a noastra”, ba sint necunoscuti. Dar asta nu se intimpla pentru ca am fi noi prea in afara lumii, ci pentru ca Nobelul a ajuns un soi de loterie literara, dublata de misterele culiselor juriului: decizii politice, decizii de compensare, de echilibrare etc.
Mo Yan e primul scriitor chinez ne-exilat, agreat de regim, care a luat premiul. Asta-l face din prima vinovat? Disidenta e mai complicata decit isi inchipuie unii. Omul e fascinant in felul echilibrat, intelept in care se tine departe si de schemele eroice ale rezistentei, si de puterea brutala la virf de partid. Cartarescu nu a fost singurul sa-l acuze ca fiind omul regimului autoritar chinez.
Cit de rosu este Sorgul rosu?
Wolfgang Kubin, un critic german specializat in literatura chineza, l-a facut praf pe Mo Yan si inainte, si dupa ce a luat premiul. Motivele tin de “comercialul” din literatura lui si de o oarecare prafuiala in tehnici narative “fumate” de mult in Vest. La astea se adauga reprosul ca nu a fost premiat Bei Dao, mult mai bun decit Mo Yan, se pare, dar care are pasaport american. Genul asta de critica, amestec de estetic cu acuzatia de comercial, devine dubios cind adaugi si acuzatia ca un anumit personaj are o anumita replica prea favorabila regimului comunist. Ajungem astfel la Sorgul rosu, r
