De 22 de ani încoace, la fiecare 1 Decembrie mi se spune să fiu mândru că sunt român. Şi o fac toţi, de la televiziunile comerciale – în frunte cu aceea care îşi aniversează prima zi de emisie în această zi, cea care a siluit pentru prima oară, pe 1 Decembrie 2008, Imnul Naţional, pentru că, nu-i aşa?, rostirea numelui unui candidat la prezidenţialele din acel an nu dădea bine – şi până la politicienii de toate culorile ori calibrele. Din păcate, nici acum nu reuşesc să dau ascultare acestor îndemnuri.
În primul rând, pentru că, de primul „1 Decembrie liber”, cel din anul 1990, am văzut cum încurajările preşedintelui şi premierului de atunci, Ion Iliescu şi Petre Roman, seniorul Corneliu Coposu era huiduit copios, abia izbutind să-şi ducă la capăt discursul ce-l rostea la Alba Iulia.
În al doilea rând, pentru că sunt subiectiv şi, de 45 de ani încoace, eu am o sărbătoare personală de 1 Decembrie, cea care îi aduce aminte oricărui om că timpul trece invariabil şi este neiertător. M-am născut într-un loc şi într-un timp în care ziua de 1 Decembrie se sărbătorea într-un fel de semiclandestinitate; bunicii şi părinţii îmi povesteau că la Baia Mare, oraşul meu natal – precum în orice oraş din Ardeal al anilor ´60-´70 – se dansa Hora Unirii în piaţa publică, autorităţile şi organele represive închizând ochii la ceea ce, şi acum, s-ar numi „manifestare neautorizată”. Aşa cum închideau ochii la bătăile ce urmau, între înaintaşii celor care sunt, acum, fani ai Partidului România Mare ori ai episcopului reformat Laszlo Tokes. Atunci, sigur oamenii erau mândri că sunt români sau maghiari din România, după caz.
Apoi, pentru că din gura celor care, astăzi, din înaltele posturi ale autorităţii de stat ne îndeamnă să fim mândri că suntem români, aud cuvinte – multe dintre ele însoţite de acţiuni – care mă fac să-mi fie ruşine că sunt compatriot cu ei. Discur
