Au trecut ani buni de când am devenit imun la plasarea de produse din filmele cu succes ”de casă”. De când am învățat să le ignor. Dar în ”Skyfall” (al 23-lea James Bond) se sare peste limitele digerabile (și auto-impuse chiar de franciză). De la vodka Martini (”medium vodka, dry martini”, ”shaken, not stirred”), Bond trece la bere Heineken și la… Coca Cola light (glumind: nici nu e de mirare că la asemenea tabieturi, 007 nu mai reușește să treacă testele fizice care să-l califice pentru ”munca de teren”).
Iar aceasta nu e singura diferență care îl transformă pe James Bond dintr-un stilat agent secret britanic într-un bătăuș post-modern, cu apucături de cowboy. ”Skyfall” e, de fapt, numele domeniului copilăriei lui 007, din munții Scoției, aducător ca imagine/atmosferă cu un ranch texan de la marginea deșertului. Iar ”tehnicile” confruntării finale, sunt împrumutate de la Rambo și războiul din Vietnam: bombe artizanale ascunse sub podea, fabricate din cuie și cu sticlă pisată, episodul doborârii de la sol a elicopterului inamic, într-o confruntare aparent inegală între om și mașină, și, de fapt, întreaga pregătire care transformă conacul scoțian într-o junglă plină de capcane de gherilă. Brrr! Dacă vreau să mă uit la ”Rambo”, mă uit la ”Rambo”, nu la James Bond, chiar dacă are numele lui Sam Mendes pe afiș.
De ideologizat, Bond-urile au fost mereu ideologizate, conform trend-urilor și contextelor macro-politice ale momentului (adversarii regăsindu-se mereu în rândul inamicilor oficiali ai civilizației vest-europene și americane). Doar că până la ”Skyfall”, Bond-urile se pliau, se adaptau trend-urilor și discursurilor politice oficiale. ”Skyfall” încearcă să impună un astfel de trend, în paralel cu un discurs oficial existent deja, dar care nu a prins destul și încă nu a fost suficient digerat/acceptat la scară populară. Pentru justificarea existenței M
