A trăi bine pare să fie scopul oricărui om rezonabil. Problema este că nu toată lumea pricepe acelaşi lucru prin traiul bun. Pentru unii binele este exlusiv material, testabil cu simţurile. Bunăstarea înţeleasă ca înlesnire a traiului - să ai sau să obţii, adică, cele necesare existenţei cotidiene, fără griji - nu este însă de natură să îi mulţumească pe aceia care dispun de ea. Asigurarea condiţiilor optiume de funcţionare a corpului nu ajunge pentru nimeni, până la urmă. Ar mai fi nevoie de ceva.
Aici însă lucrurile se complică. Dacă binele este înţeles ca împlinire morală, intelectuală sau sufletească de natură personală, nu este în regulă. Pare foarte dificil de atins oricare dintre aceste ţinte imateriale şi, în plus, chiar de le-am atinge pe toate, simultan, tot ar fi greu să ne bucurăm de fericire, câtă vreme în jurul nostru ar fi plin de oameni nefericiţi. Cum s-ar zice, binele imaterial al fiecăruia dintre noi este condiţionat, în oricât de mică măsură, de starea celorlalţi.
S-ar putea însă ca prin bine să trebuiască să înţelegem fiecare altceva. În spirit justiţiar, binele trebuie interpretat ca dreptate. În termenii cunoaşterii şi ai filosofiei, binele este însuşi adevărul. Din perspectivă creştină, binele înseamnă iubire. Cu alte cuvinte, reflexele multifaţetate ale noţiunii - totuşi, abstracte - de bine obligă la interpretări permanente şi evidenţiază relaţionări care nu pot fi trecute cu vederea.
Îşi pun românii, astăzi, în faţa bilanţului marcat de finalul unei guvernări şi de sfârşitul unui anume an din istoria vieţii fiecăruia dintre noi, astfel de probleme? Dacă da, ei trebuie felicitaţi pentru discreţia de care dau dovadă şi, totodată, de capacitatea de disimulare a preocupării lor. În marşul politic, social şi chiar cultural al zilei nimeni nu pare să dea atenţie corelaţiei obligatorii între binele material şi cel subli
