E loc destul de meditaţie în jurul Zilei Naţionale. În primul rând, deoarece Marea Unire s-a desăvărşit în timpul regelui Ferdinand I Întregitorul. Asta nu înseamnă că acest act a fost opera unui singur om – regele Ferdinand - , nici a unui conclav politic sau guvern, este – aşa cum susţine Florin Constantinescu în O istorie sinceră a poporului român – „fapta istorică a întregii naţiuni române”.
În al doilea rând, declararea zilei de 1 Decembrie drept Zi Naţională a României s-a făcut după evenimentele din 1989 prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, în locul zilei de 23 August.
Istoricul Neagu Djuvara a arătat într-un interviu că alegerea zilei de 1 Decembrie de către regimul Iliescu a fost una conjuncturală. Argumentul a fost că în acea zi a avut loc doar unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, pe când Basarabia şi Bucovina au fost unite la date diferite. În consecinţă, domnia sa a propus revenirea la data de 10 Mai ca Zi Naţională, pentru că această zi a marcat independenţa statului român şi nu e bine ca un stat să schimbe în fiecare regim data.
Propaganda denigratoare la adresa Casei Regală a României se perpetuează şi după mai bine de 20 de ani de la evenimentele din 1989. Se vorbeşte despre retrocedarea castelelor, fără a se pomeni nici măcar în şoaptă că Peleşul nu şi-a schimbat destinaţia de muzeu, cu atât mai mult cu cât a fost construit din banii proprii ai regelui Carol I, nu din vistieria ţării (cum adesea procedează cei care ajung la putere în republica noastră dragă).
Se mai perpetuează o minciună grosolană: aceea că românii, în vremea regilor, erau iobagi, erau cârpiţi şi umblau în opinci. Dar nu şi în vremea voievozilor!!! Doar şi ei erau domni din mila şi cu voia lui Dumnezeu. Dar faptul că a venit un principe străin, ei asta nu mai este acelaşi lucru. E venetic. Şi atunci ni se ridică la înălţimi ameţitoare orgoliul naţional
