Deşi cei mai mulţi, fie brăileni, fie doar admiratori ai spiritului locului, recunosc că omul de la Dunărea de jos este fundamental liric, totuşi cei care domină prin forţa de expresie sunt prozatorii.
Ei formează un centru al acestui spaţiu literar iar poeţii, ce-i drept, mult mai numeroşi, sunt aproape întotdeauna pe contur, la confluenţa Bărăganului cu alte zone. Spre sud, Mircea Dinescu şi George Alboiu, spre Buzău şi piemontul Râmnicului, Ion Gheorghe, Vasile Voiculescu şi Gheorghe Istrate, spre Vrancea, Liviu Ioan Stoiciu, iar în zona de nord, Grigore Hagiu şi Corneliu Antoniu. E un grup format în trei generaţii literare care, chiar dacă nu a funcţionat niciodată ca structură, chiar dacă nu a avut o revistă culturală comună şi un lider de necontastat care să asigure coerenţa grupului, instituie altfel puterea poeziei. Cei mai mulţi aduc în poezie semnele civilizaţiei arhaice. Unii coboară până la dacism. Alţii rămân în zona magicului sau mitului. Câţiva dau strălucire artei cuvântului. Aparent sunt tradiţionalişti. Prin fiorul tragic al existenţei, prin receptarea contorsionată a realului, prin expresie sunt spirite moderne.
Nicolae Grigore Mărăşanu (n. 7 dec. 1937, Măraşu, jud. Brăila) închide în malul Dunării şi Bălţii Brăilei salba de poeţi iviţi miraculos pe linia de contur a Bărăganului. Cu o activitate literară de jumătate de veac, autor a 15 volume de poaezii în care sunt cuprinse o mie de texte, Nicolae Grigore Mărăşanu este azi o voce lirică inconfundabilă, dezvoltând o experienţă lirică mai mult de excepţie în poezia noastră de azi, oricum, mai importantă decât s-a acceptat şi mai roditoare decât s-a crezut. Poezia insulei ca spaţiu poetic este unică în literatura română. De asemenea, Mărăşanu este şi un poet al Bălţii Brăilei, un spaţiu evocat doar tangent de Panait Istrati ("O noapte în bălţi", "Codin") şi Fănuş Neagu ("Î
