Vă spunem poveştile dramatice ale profesorilor din Transnistria, care se luptă să predea în româneşte. Ele dau naştere unor întrebări: ce mai înseamnă limba română pentru cei care pot să o vorbească liber? Mai înseamnă ceva? Republica Moldova nu e pregătită pentru a intra în Uniunea Europeană. José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a fost, săptămâna trecută, la Chişinău şi i-a mângâiat pe cap pe moldoveni. „Perspectiva europeană nu este tabu“ şi „mai importantă decât viteza este substanţa progreselor“, a spus Barroso. Printre rânduri, Europa e prin preajmă, dar e totuşi departe.
Moldovenii ştiu asta. O ştiu de mai bine de 20 de ani, de când Moldova poartă în ea un corp străin: Transnistria. Nu poţi intra în Europa când te numeşti republică parlamentară şi totuşi ai două guverne, doi preşedinţi, două curţi de justiţie, două armate şi două steaguri.
Aşadar, Transnistria: fâşia de pământ de la stânga Nistrului, aflată pe teritoriul Republicii Moldova, dar controlată de Moscova. După războiul de acum 20 de ani, populaţia vorbitoare de limbă română a trecut printr-un aspru proces de rusificare. Cel mai grăitor exemplu este soarta şcolilor cu predare în limba română. Acolo unde în urmă cu mai bine de un deceniu învăţau peste 5.000 de elevi, azi au mai rămas 1.900.
Şicanele guvernului transnistrean au mers de la ameninţări, geamuri sparte şi telefoane la miezul nopţii, până la bătăi şi arestări. În 2004 s-a încercat închiderea forţată a şcolilor româneşti. Câţiva profesori, elevi şi părinţi au ales să nu cedeze şi s-au luptat pentru şcolile lor. Au dat Rusia în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). După un proces de opt ani, CEDO a soluţionat cazul în favoarea petenţilor, iar Rusia ar trebui să le plătească acestora despăgubiri totale de peste un milion de euro. Rusia, şi nu Transnistria. Pentru că cea
