Pe când aveam vreo zece ani, o văd pe mama cum intră în casă de la muncă, foarte surescitată că pe unul dintre posturile TVR vor da „Stalker”. M-am uitat, bineînțeles, ca un copil curios la ea, neînțelegând de ce pronunța greșit cuvântul „stalker” în engleză, și ca un plod răsfățat ce eram am purces imediat să o corectez. Și-atunci am aflat că și rușii fac filme, ba chiar că acele filme, spre totala mea dezamăgire, nu erau cu Bruce Willis. Și tot atunci am auzit prima dată de Andrei Tarkovski.

Ca să-nțelegeți de ce era maică-mea așa de fericită că se dădea Tarkovski la TV, trebuie să vă amintiți cum era lumea înainte să avem internet până și-n capacele de la WC. În vremurile acelea grele nu puteam să descărcăm, legal sau ilegal, orice-aveam chef să citim sau să vedem. Trebuia ori să prindem filmul la televizor ori, pentru ăi mai șmecheri dintre noi, să comitem piraterie cu casete video goale. Ceea ce a fost exact ce au făcut ai mei la timpul respectiv, că doar un Tarkovski nu găseai pe toate drumurile.

Un film cu care să stai de vorbă

Vă dați seama că am încercat și eu, atunci, la zece ani, să mă uit la „Călăuza” alături de părinții mei, dar am renunțat repede. Nu-mi dădeam seama ce e aia „științifico-fantastic” fără nave spațiale, Picard sau ăla negru de respira greu cu sabie laser, așa că m-am lăsat păgubaș și m-am întors la computer.

Mult mai târziu aveam eu să-mi dau seama de ce erau ai mei atât de fericiți că urmau să tragă pe casetă video „Călăuza”, când l-am văzut pe bune, cu o minte ceva mai educată. A fost, trebuie să recunosc, fascinant să mă uit la un film care să-mi producă atât de multă plăcere vizuală, dar care e capabil ca prin poezia de imagini să-mi transmită și niște teze tari despre fericire și despre lume în general, care să mă trimită la reflecție. Îți oferă tot felul de posibilități interesante, precum aceea de a fi fanu