Siria se află în aceste zile în centrul unui intens balet diplomatic internaţional. “Nu suntem apărători înveteraţi ai actualului regim sirian” a declarat preşedinte rus Vladimir Putin aflat luni într-o vizită în Turcia. Să însemne această frază că Moscova începe să se distanţeze încet dar sigur de regimul de la Damasc pe care îl protejează?

Occidentalii speră în orice caz acest lucru, ca şi Liga Arabă, dar continuă să exercite presiuni asupra lui Bashar al-Assad pentru a-l convinge să plece de la putere. Alianţa Atlantică se reuneşte la Bruxelles, la nivel de miniştri de externe, şi urmează să aprobe cererea Turciei de poziţionare a unor rachete de tip Patriot la granţia cu Siria. O decizie purtătoare şi ea de mesaj ferm în direcţia Damascului.

Se pune însă o întrebare? Oare era era necesar ca Siria să fie întâi complet distrusă pentru a putea deveni “o ţară liberă”? Pînă acum preţul libertăţii în Siria este extrem de ridicat: peste 41 000 de morţi, mărturii teribile despre mii de sirieni torturaţi bestial, sute de mii de refugiaţi în ţările vecine, oraşe în ruină, o economie practic paralizată, monumente şi obiective culturale distruse.

Dintre toate ţările care s-au angajat în aşa numita “primăvară arabă” Siria a plătit preţul cel mai mare în numele dorinţei legitime de schimbare, de a scăpa de dictatură. Fără ca schimbarea să fie deocamdată vizibilă la orizont, chiar dacă secretarul general al Ligii Arabe afirmă că opoziţia siriană câştigă teren şi că regimul reprezentat de Bashar al-Assad s-ar putea prăbuşi în orice moment.

Acest regim mai dispune însă de câteva resurse, cum ar fi armele chimice şi capacitatea de a manipula diferitele etnii. Ca şi în cazul altor ţări din spaţiul african sau din Orientul Apropiat, foştii colonizatori occidentali, mai precis cei englezi şi cei francezi, au creat Siria actuală trasîndu-i graniţele cu r