Există în Bucureşti o patiserie cu un nume pe care l-am putea pronunţa foarte uşor şi clar româneşte dacă fiţele care-l înconjoară nu ne-ar impune să-l franţuzim. Acum câţiva ani scria despre acest loc chiar o jurnalistă căreia anumite amoruri controversate, cu ambasadori sau interlopi misterioşi, îi dezvoltaseră un apetit pentru luxul marilor hoteluri şi al celebrelor restaurante, pe care ea şi-l transformase apoi, nu ţin să ştiu cum, într-o obişnuinţă cu viaţa bună, obsedant pusă pe tapet. Recunoscându-şi dependenţa pentru croissantele făcute aici, cu aceeaşi voluptate cu care povestea cât de bine se simţea bându-şi cafeaua la Paris, la George V, doamna oferea locului cu pricina o aură exclusivistă. Genul acesta de entuziasmată fidelitate faţa de un brand m-a intrigat întotdeauna cât să descopăr singură, dar în limita buzunarului propriu, că nu tot ce e scump e şi bun, şi nu tot ce e ieftin e şi prost. Cum mie curiozitatea îmi piere în faţa absurdului de a cere jumătate de milion vechi pe un fursec pricăjit, glazurat cu ce ştiu eu ce metal preţios, n-am avut până ieri ocazia de a verifica dacă tot ce auzisem şi citisem despre acest loc era şi adevărat. Ieri însă m-a răzbit neiertătoare foamea într-o zona a oraşului în care lumea bea simandicoase cafele şi-şi etalează, nonşalantă, ce are mai scump pe lume, financiar vorbind, desigur. Aşa că, după ce am stat vreo 15 minute la coadă, mi-am luat un sandvici de la faimoasa patiserie. Am trecut peste acreala vânzătoarei cu gândul că în câteva minute papilele mele gustative aveau să ţopăie de fericire, iar eu m-aş fi simţit atât de sofisticată de parcă aş fi purtat o pereche de pantofi Louboutin. Ştiu că a fost un sandvici cu somon şi salată aisberg pentru că asta am cerut, chiar dacă n-am găsit vreo urmă de peşte şi n-am să comit vreo indiscreţie spunându-vă că am plătit 39 de lei pentru o chiflă din tablă galvaniz