Partidul lui Dan Diaconescu ar putea obţine, conform datelor din mai multe sondaje de opinie recente, cam 10-12% din totalul voturilor în alegerile parlamentare de la 9 decembrie a.c. Cu un asemenea scor electoral, formaţiunea politică în cauză ar putea intra în parlament şi, eventual, ar putea chiar să înlocuiască UDMR în rolul de „partid-balama“.

Într-un capăt al Bucureştilor, în preajma unui cort al PP-DD, te poţi întâlni cu un domn care-ţi spune, de îndată ce-l bagi în seamă: „Sa­lut! Eu sunt Michael Jackson!“. Poartă cio­rapi albi şi are sarcina ca, la sfârşitul fiecărei zile, să no­teze câte materiale pro­mo­ţionale au fost împărţite. Co­legă cu acest socotitor al re­surselor de campanie este o doamnă, fostă profesoară de tehnologie, care este perfect convinsă că „noi, cu domnul Dan Diaconescu, o să ob­ţi­nem cel puţin 65% din toate voturile, dacă nu or să ne fu­re ceilalţi“. Domnia sa este convinsă şi de alt­ceva – şi anume de faptul că Dan Diaconescu „este tatăl tuturor românilor“, între altele pen­tru că a vrut să salveze combinatul Olt­chim, „dar nu a fost lăsat să arate cât bine poate să facă“. În alt capăt al Bucureştilor, înspre Policolor, un domn vânjos, nu foarte în vârstă, e în stare să-ţi reproducă pasaje în­tregi din piesele lui Delavrancea, insistând în mod deosebit asupra faptul că, pentru PP-DD, la fel ca şi pentru Ştefan cel Mare, „ţara nu-i a noastră, ci a nepoţilor noştri“. Domnul în cauză te îndeamnă să votezi „neapărat“ cu PP-DD, „mai ales dacă ai copii şi vrei ca ei să aibă o casă şi un serviciu“.

Cam aşa arată, acum, cam­pa­nia electorală a PP-DD. Dar, dincolo de astfel de personaje şi afirmaţii, PP-DD înseamnă, desigur, şi altceva. Vorbim des­pre un partid care a tras înlăuntrul său, la fel de efi­cient ca un aspirator pu­ter­nic, un număr notabil de can­didaţi care nu şi-au mai gă­sit, din tot felul de motive, lo­cul pe