Îmi pare rău că totul e politizat și depinde într-un fel sau altul de politicieni. Că nu mai poți propune în spațiul public o idee, un proiect, o persoană care să nu fie imediat catalogată politic și, în acest fel, golită de conținut, energie și relevanță.

Îmi pare rău că, în afara câtorva figuri noi, ARD n-a oferit nimic notabil în această cam­panie. Că s-a epuizat într-o opoziție molatică la un USL din ce în ce mai arogant și mai si­gur pe sine și pe victorie.

Îmi pare rău că această vic­to­rie a USL va însemna cea mai mare înfrângere a Ro­mâ­niei din ultimii 22 de ani. Semnele anti­occiden­talis­mu­lui, an­ti­in­telectualismului și an­ti­mo­der­nismului alianței de la putere sunt mai clare de­cât mi-aș fi dorit vreodată să fie.

Îmi pare rău că ascensiunea USL se datorează într-o covârșitoare măsură PDL. Incapacității sale cronice din ultimii ani de autoreformare și de reformare a criteriilor de performanță şi valoare din spațiul public ro­mânesc. Plătim cu toții factura captivității liderilor PDL într-un fel anacronic de a în­țelege și de a face politică în Europa secolului XXI.

Îmi pare rău că în România în continuare nu se poate forma un partid nou puternic. Că sis­temul oligarhiei politice e atât de eficient în­cât sugrumă din fașă orice alternativă. Că toți cei care muncim, scriem și plătim taxe nu ne putem opune cu șanse de izbândă celor care mimează munca, vorbesc și cheltuiesc taxe.

Îmi pare rău că nu pot vota un program po­litic. Că nu există unul care să ne reprezinte, pe mine și pe cei apropiați mie. Că pro­gra­mele nu propun nimic, doar promit cai verzi pe pereți că­lăriți de parlamentari rumeni dormind, rânjind sau furând.

Îmi pare rău că nu mă mai pot uita la televiziunile ro­mânești. Că nu mai e acolo aproape nimic de aflat, de în­vățat, de urmat. Că din ecra­ne se revarsă zilnic o viață strâmbă, scrâșnită, t