Lupta pentru control pune fotbalul pe tuşă
La Dinamo se întîmplă viitorul. Un om a cumpărat o treime dintr-o rablă, fostă maşină de lux, i-a pus benzină, i-a schimbat o bujie şi acum vrea volanul. Ionuţ Negoiţă le-a dat cu sec acţionarilor. Unul a înghiţit deja în sec. Celălalt a tăcut. Esenţa lui e tăcerea, chiar şi atunci cînd vorbeşte. Mai ales atunci. Nicolae Badea are de răspuns la întrebări directe şi clare. Probabil că nu o va face. Badea e Dinamo, ultimul rămas din gaşca veselă de importatori de jucători cu vagonul, oameni mici cu ceasuri mari şi dansatori din buric la balustradă. Cu toţii dansează acum pe la alte mese.
Badea, cel mai serios, cel mai alunecos, a rămas. Şi el, şi Dinamo au fost ocoliţi de inculpări şi falimente. Nişte supravieţuitori. Nu-i o mare viaţă, dar măcar nu-i moarte, ca la Timişoara. Badea, un fel de Ţiriac care vorbeşte în cimilituri şi investeşte cu mîna altora, a baletat fabulos în aceşti ani negri. A făcut-o pentru că jocul lui a fost mereu ascuns, ca un poker de subsol, sub un fum greu, în vreme ce afară cădeau bombele. Un joc de umbre. Numai că acum cineva a deschis larg uşa. În locul jocului cu cărţi a mutat cu piesele şi a încolţit regele. Care, probabil, se gîndeşte cum să scoată din mînecă un alt nebun.
Predicatorii apocalipsei fotbalului trîmbiţează moartea investitorilor. De fapt, e o moarte a proştilor. Se întîmplă, orice ar fi crezut De Gaulle despre acest vast program. Fotbalul nu mai are nimic de oferit simpatic. Cătuşe sau rigoare, iată alternativele. Cei care vor mai veni o fac cu un singur scop: să profite de nesăbuinţele predecesorilor. Negoiţă seamănă cu ceea ce a fost Gigi Becali, un caz înspăimîntător după care şi-au scuipat toţi în sîn, un tip adus de fraier care ajunge să pună obroc pe un fenomen. Dinamo s-a construit în opoziţie, pe principiile eterne ale fraternităţii, egalităţii, libertă
