Festivalul de film polonez a oferit ocazia de a reflecta asupra condiţiei umane în contextul alegerilor liminale, al angajării profunde a tot ceea ce umanitatea presupune ca valori indispensabile.

Festivalul filmului polonez (2-10 no­iem­brie) a avut o configuraţie aparte anul aces­ta, fiind gândit ca un dialog între tre­cut şi istoria recentă. În acest sens, filmele prezentate în festival au func­ţionat în tandem, într-un schimb de reflexe pe care spaţiul specular al cine­ma­to­grafiei îl face posibil într-un mod particular. Astfel au stat împreună Legea şi pumnul (1964), al lui Jerzy Hoffman şi Edward Skór­zewski, cu Roza (2011), fil­mul recent al lui Wojciech Smarzowski, Canalul (1956) lui Andrzej Wajda cu În beznă al Ag­nies­z­kăi Holland, Copoii (1992) lui Władysław Pasikowski cu Cârtiţa (2010) lui Rafael Le­wandowski, Abel, fratele tău (1970) al lui Janusz Nas­feter cu Curajul (2011) lui Greg Zgliński, Amatorul (1979) al lui Krzysztof Kieś­lowski cu Ki (2011) al lui Leszek Da­wid, celebrul Maica Ioana a îngerilor (1960) al lui Jerzy Kawalerowicz cu În numele dia­volului (2011) al Barbarei Sass, Tabăra morţilor (1958) al lui Czesław Pe­telski cu Camera sinucigaşilor (2011) al lui Jan Komasa.

Ceea ce ar fi putut sesiza însă un spectator care ar fi avut răb­darea să vadă toate aceste filme este că în acest joc de reflexe intervin scurtcircuite neaş­tep­tate, care reconfigurează perechile ca în­tr-un dans de societate unde partenerii se schimbă, iar temei care leagă două filme i se substituie altele, care desenează un alt câmp de solidarităţi simbolice. În opinia mea, multe filme din acest festival, mai mult sau mai puţin direct, trasează coor­donatele unei reflecţii asupra libertăţii, într-o Polonie ocupată, pe rând, de ger­mani şi de sovietici pentru a cunoaşte, în cele din urmă, ca şi celelalte ţări din Est, existenţa în spaţiul carceral al reg