Cu această scriere uimitoare care este Acasă, în câmpia Armaghedonului, Marta Petreu are deja maniera ei, inconfundabilă. Slujită de un mare talent, își va vedea de drum – acum, ca prozator - dincolo de orice categorisiri.

Marta Petreu este una dintre aparițiile sur­priză din proza de azi. Nu pentru că n-ar fi de așteptat ca orice om de condei să abordeze proza la un moment dat, ci pentru că romanul ei, Aca­să, pe câmpia Arma­ghe­donului, contrariază intens. Ceva ce nu s-a desprins to­tal nici de memorialistică, nici de poezie, ba pe alocuri nici chiar de eseu se eta­lează pe mai mult de trei su­te de pagini, care se sustrag oricărei alipiri la un gen proxim. Autoanaliză, măr­tu­risire, cartea unui personaj cum nu s-a mai scris de la Ilie Moromete încoace, saga unui sat transilvan, „roman al anamnezei“, „Evanghelie a fiicei“, „exer­cițiu psihanalitic“, text comparabil cu cărțile unor Peter Esterházy, García Márquez, Philip Roth sau Max Blecher – acestea și destule altele au fost deja po­menite în comentariile criticilor. Până la urmă, un singur lucru e cert: romanul de debut al Martei Petreu a rupt rândurile și a trecut în prima linie.

Scris cu un patos năucitor, într-un diluviu inform după standardele romanului cu pedigree, cu scă­pări și destule eclipse de grație stilistică, Acasă, pe câmpia Ar­maghedonului vorbește despre pacea im­posibilă dintr-un „război“ între părinți: „Erau grozavi ei, părinții noștri, cu răz­boiul lor religios și amoros, schijele sfintelor și lumeștilor lor proiectile tre­ceau prin noi tustrei, sfârtecându-ne“. „Nu vorbeau între ei, nu mâncau îm­pre­ună, dar se culcau împreună, în același pat./ Era înspăimântător./ Era grotesc. /Era umilitor. /Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru ve­cie a lumii acesteia. Da, era lunga bă­tă­lie dintre armatele vrăjmașe, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crâncenul răz