Dl Călin Popescu Tăriceanu, fruntaş liberal şi fost prim-ministru, a deplâns, în chiar pragul alegerilor, adică la spartul târgului, prezentarea partidului în faţa alegătorilor fără un program economic liberal. Incriminarea l-a vizat direct pe liderul partidului, dl Crin Antonescu, care nu s-ar fi îngrijit de formularea unui asemenea program şi indirect a dat apă la moară preşedintelui Băsescu ce apreciase că partidele angajate în lupta electorală n-ar fi pregătite, nici măcar cu un proiect de buget al ţării, pentru perioada ce vine.

Mă rog, că dl Tăriceanu ar putea fi un cal troian pentru ograda PNL şi USL este, evident, problema acestora! În ce mă priveşte, chiar fac abstracţie de conotaţiile politice şi încerc să discut în termeni economici despre programul Tăriceanu. În esenţă, domnia sa vorbeşte de un fel de „reindustrializare a ţării”, care ar fi promovată, în spiritul tradiţiilor liberale, prin eforturi interne şi anume prin crearea unor poli de dezvoltare industrială în urma unor investiţii ale statutului de circa 0,5% echivalent PIB anual.

De ce n-a propus dl Tăriceanu această iniţiativă pentru programul USL? Să zicem că domnia sa nu crede în USL! Dacă nu crede, atunci de ce o candidatură a domniei sale din partea USL? Mai important însă: atât USL cât şi cealaltă tabără, a dlui Băsescu, doresc un nou acord cu FMI. Păi, în măsura în care va exista un asemenea acord, ştim din experienţă că programul care va guverna ţara va fi programul FMI. Şi atunci, la ce bun încă un program, care tot nu s-ar aplica?!

Cum se face că dl Tăriceanu reclamă un fel de ipotetică „reindustrializare a ţării” după ce a contribuit din plin, ca lider politic şi economic al României, la o dezindustrializare masivă şi iremediabilă a acesteia?! De ce, în scopul dezvoltării unor poli industriali, dl Tăriceanu nu apelează la „eficientul şi performantu