În precedentul articol m-am angajat să propun un punct de plecare pentru a identifica trăsăturile şi mecanismele reale ale culturii politice româneşti. Obiectivul final este de a amorsa o dezbatere constituţională pe baze sănătoase, pornind de la realitatea românească. Dar înainte de a aborda direct subiectul, este important a plasa România în contextul politic European, un context caracterizat de o tendinţă extrem de periculoasă. Este vorba despre ceea ce profesorul de filozofie politică Larry Siedentop de la Oxford numeşte „noul economism european”. Ideea este expusă de profesorul Siedentop în contextul dezbaterii privind sistemul şi cultura politică a Uniunii Europene (Democracy in Europe, Penguin Books 2001), dar vom vedea că ea este cel puţin la fel de pertinentă şi în contextul sistemului şi culturii politice româneşti.
La nivel general, economismul lui Siedentop se referă la dominanţa argumentaţiei economice asupra argumentaţiei politice în discursul public de astăzi. Unde economismul se focalizează pe concepte precum inflaţie, şomaj, sărăcie, mediu de afaceri, PIB pe cap de locuitor, deficit, sau creştere economică, subiectele propriu-zis politice se focalizează pe consens, implicare civică, dreptate, reprezentativitate, transparenţă, suveranitate, sau stabilitate. Tendinţa europeană până foarte recent, reflectată şi în discursul public românesc, a fost către o focalizare aproape exclusivă asupra limbajului economist, în detrimentul limbajului politic. Rezultatul îl vedem în consecinţele crizei economice, şi la nivel european, şi în România: ea a scos în relief inadecvarea totală a proceselor formale de consens (i.e. a sistemului politic) care nu permit sau permit doar cu foarte mare dificultate şi întârziere adoptarea deciziilor ce se impun, şi la nivelul UE, şi la nivel naţional în România. Explicaţia este simplă: sistemul politic este nefuncţiona
