Am mai iubit-o altcumva, nu cu tristeţe, ci cu speranţă; o reconstruiam estetic, epurată, cu insignifiante imperfecţiuni, redusă la ceea ce contează - adică la ceea ce nu se mai vede şi nu se mai trăieşte azi: o ţară mult mai sigură şi conştientă de sine, plăcută, cu un farmec discret, cult, multiplu, făcut dintr-o istorie bogată şi dramatică şi părând atât de norocoasă la 1918... O ţară atât de amplu legată de Europa, de acel Apus din care am crescut şi la care am revenit oricât ne-ar fi învăluit Orientul în lumea lui. O ţară în care, măcar în perspectivă, civilizaţia era civilizaţie pentru că vroiam să fim o civilizaţie, pentru că aveam voinţa de a încarna un prim exemplu al Occidentului încolţit în răsăritul Europei. Şi chiar dacă civilizaţia în sensul ei european era încă redusă la nivelul unei elite, treptat, aşa cum s-a petrecut peste tot - de nu ne-ar fi potopit istoria - ea s-ar fi revărsat şi înrădăcinat, în câteva generaţii, până la nivelul primar.

Dar ţara aia s-a dus, sfâşiată de război şi comunism... au rămas memoriile, nu şi credinţa în progresul şi ascensiunea ei. Îmi imaginez o istorie alternativă, fără al doilea război mondial şi consecinţele lui. Şi atunci starea noastră de azi îmi apare în toată urâciunea ei. Toată istoria românească e plină de potenţialităţi şi neîmpliniri. Şi asta o ştim. Şi ne înfurie şi ne umileşte mult şi adânc. Ţapul ispăşitor, în mentalul public, e "românul", creatură imaginară care excelează în vicii, prostie şi incompetenţă, himeră a urii de sine. Ca orice himeră, e un fals, are origini explicabile, revelatoare şi utile în a dezvălui cancerul spurcat care ne roade.

Ironia de sine, sarcasmul indiferent la efort şi sfidarea socială care fac moneda curentă din România sunt expresiile unei dezamăgiri de sine (sociale şi culturale) împinse până la dezgust, acutizate cu trecerea timpului de după 1989. A ajun