În urmă cu aproape trei ani, când am citit „Animalul inimii" al Hertei Muller, am simţit oarecum nevoia să explic de ce romanul ăsta m-a făcut să plâng. Şi-am scris atunci despre şvabii din Banat care, studenţi fiind, mureau în condiţii suspecte între pereţii camerelor de cămin. Despre violarea corespondenţei. Despre sensibilitate şi spaimă. Despre ce însemna să-ţi „torni" colegul sau prietenul. Despre un sistem opresiv, bolnav, în care oamenii - zeci, sute, mii - dădeau cu subsemnatul prin birourile „miliţienilor". Despre gândul emigrării, care practic se muta în sufletul tău, ocupându-ţi fiecare gând, fiecare vis, fiecare coşmar, sufocându-te la fiecare pas. „Animalul inimii" e un roman care respiră suferinţa. E un roman greu, încărcat cumva de apropierea morţii. L-am pomenit aici pentru că Herta Muller, scriitoarea de origine română distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură a făcut, într-un interviu acordat publicaţiei britanice „The Guardian", câteva declaraţii extrem de dure la adresa Partidului Social Democrat. „Partidul comunist s-a reinventat şi are un nou nume. Social-democraţii sunt acum la putere. Sunt nişte stalinişti care ne duc ţara înapoi în trecut". Ce înseamnă trecutul pentru Herta Muller? Înseamnă persecuţie, frică ajunsă la paroxism. Înseamnă microfoane instalate în podea şi transcrierea conversaţiilor telefonice. Înseamnă o mamă deportată. Spionarea sa de către cea mai bună prietenă. Trădare. Ameninţarea morţii. Prietenii care dispar, care se sinucid. Dincolo de durere, înseamnă absurd, un sistem tâmpit, care te cenzurează, te „înghite", te împinge la periferia existenţei. Cum o fi să ştii că prezentul poate fi o repetare, chiar dacă mai palidă, dar fidelă, a unui trecut de care ai fugit? Cum o fi să ştii că tot ce ai condamnat şi tot ce te-a făcut să suferi ar putea să revină? În „Animalul inimii" există, la un moment dat, o replică: „Od