Primele menţiuni scrise despre distilarea ţuicii apar în scrierile alchimiştilor şi medicilor arabi prin anul 900 d. Hr. În spaţiul european, primele atestări despre „aqua vitae” sau „aqua ardens” ne parvin de prin secolul al XII-lea, iar pe teritoriul României primul cazan de fiert rachiul este atestat în anul 1332. Fireşte, în Ţara Hălmagiului această îndeletnicire străveche s-a manifestat „în pas cu vremea”, deci din primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu creştin. Ţuica hălmăgeană a devenit, cu timpul, un veritabil „brand” regional, produsul fiind cunoscut în mai multe variante: ţuică de prune, de mere, de pere, de cireşe amare etc. Începând cu secolul al XVIII-lea aproape în toate satele din judeţul Arad sunt atestate cazane de fiert ţuică, imperialii austrieci luând în evidenţă toate distileriile şi punând, bineînţeles, impozit şi pe această îndeletnicire. Ca o menţiune, pe vremea stăpânirii turceşti gospodarii din comitatul Aradului au fost impozitaţi, de asemenea, pentru produ­cerea ţuicii, numai că turcii impozitau doar îndeletnicirea de a ţinea o cârciumă, nu distilăria propriu-zisă. Din punct de vedere social, rachiul este consumat ritual, în colectivitatea umană, la botezuri, nunţi, înmormântări sau la marile sărbători de peste an. De asemenea, ţuica face parte dintre produsele oferite ca aldămaşuri la terminarea unor activităţi colective importante, sau ca plată pentru anumite activităţi. Cât priveşte modul de preparare, în tradiţia locală fructele nu au voie să fie putrezite, uscate sau murdare. Ca să fermenteze, fructele sunt ţinute în căzi de lemn acoperite, vreme de 2-6 săptămâni, în funcţie de cantitatea de zahăr din fructe şi de temperatura de-afară. Distilarea se face de două ori, produsul final fiind adus la o „tărie” de 52-55 de „ştricuri” sau chiar mai multe. Una dintre formele tradiţionale de verificare a tăriei ţuicii este scutura