“Prietenul meu, Walter Frank, este neamţ get-beget şi este inginer silvic. Pe cale de consecinţă, el are câteva trăsături care îl deosebesc net de numeroşi, aparent, semeni. Ca orice neamţ get-beget născut aici, el iubeşte România şi nu vrea autonomie pe baze etnice, fapt care îl deosebeşte amarnic de o altă naţionalitate trăitoare în această ţară. Însă, şi spre deosebire de românii get-beget, el iubeşte până la suferinţă pădurea vie, lucru care îl separă, de altfel, şi de cei mai mulţi silvicultori”. Cu aceste vorbe, în urmă cu un an şi jumătate, începeam în Jurnalul Naţional, rezumatul unei vieţi dedicate până la sacrificiu codrului carpatin. O viaţă care cu greu ar încăpea într-un film serial de bună calitate, ea meritând cu prisosinţă acest omagiu.

Walter fusese peste 30 de ani la rând şeful Ocolului Silvic  de la Rusca Montană. Ne întâlniserăm întâia oară în Retezat, prin 2005. Îmi povestise multe atunci. Mai apoi, când l-am vizitat acasă, mi-a arătat albume cu pădurile “lui”, cele pe care, fără să le fi stăpânit vreodată, le iubise. Mi-a arătat şi jurnalul “de activitate”, ţinut zilnic şi ceas de ceas, vreme de treizeci de ani. Apoi m-a purtat în munte să văd. Şi am văzut.

Nu ştiu câţi oameni mai au astăzi privilegiul de a intra într-o pădure ai cărei arbori, cu toţii multiseculari, să trimită spre cer tulpini amintind de coloanele templului egiptean de la Karnak. La el îmi zburase gândul privind arborii lui Walter, cei care, dintre-o dată, mă făcuseră să înţeleg că, deşi scrisesem adesea despre “pădurea ca un templu”, comparaţia asta avea şi un chip mai pe înţelesul oamenilor, dincolo de semnificaţiile dumnezeieşti ale vieţii.

Când, în 1990, Walter a fost pensionat pentru limită de vârstă, peste jumătate din suprafaţa ocolului Rusca Montană, adică 6800 ha, era acoperită cu pădure “virgină şi cvasivirgină” – fapt atestat şi de a