Dacă nu ar fi fost aviator, poate că ar fi fost jurnalist de excepţie. Dovada o constituie un text scris chiar de către Aurel Vlaicu şi tipărit în publicaţia Flacăra, din 29 octombrie 1911. Mărturie de zbor, de viaţă, poate chiar testament al vieţii, şi un mesaj peste veacuri pentru prezent. Comentariile sunt de prisos, deoarece rândurile aşternute de aces om-comoară vorbesc de la sine.
“Mi se cere să scriu un articol. Nu pot să refuz. Cu toate acestea, rog să nu se uite că meşteşugul meu nu e să scriu. Eu ştiu să zbor. Din pana, ce cu sila mi se pune azi în mână, eu am făcut aripă de-nălţare. Să smulg acum din aripă o pană ca să fabric proză? După cât ştiu eu, o singură aripă poate produce pene de scris bune: aripa de gâscă. Vedeţi la ce păcăleli se expune omul nedeprins cu stilul. Lumea e curioasă să-ţi cunoască impresiile – mi s-a spus.
Sunt foarte recunoscător lumii de curiozitatea cu care mă onorează. Mărturisesc însă că aş fi preferat ca lumea să se intereseze mai mult de zborurile mele decât de proza mea, care, desigur, trebuie să fie foarte plicticoasă. Dar, să nu acuz pe nimeni. Şi, mai ales să nu uităm că trăim într-o vreme când publicului îi place să petreacă văzând câini care vorbesc, oameni care latră şi aviatori care scriu. Prin urmare, să scriu.
“Calea Lactee nu mi-a stropit niciodată bluza”
Ce să spun? Cyrano de Bergerac, care n-a zburat niciodată, descrie admirabil zborul său între Lună şi Pământ. Înţelegeţi, prin urmare, de ce mi-e frică mie că nu voi izbuti să interesez defel cu impresiile mele pe cititorii Flacărei. Trebuie să fi avut norocul de a nu fi zburat niciodată ca să poţi descrie frumos un zbor! …J’arrive, – excuse-moi – par la dernière trombe./ Je suis un peu couvert d’éther. J’ai voyagé!/ J’ai les yeux tout remplis de poudre d’astres. J’ai/ Aux éperons, encore, quelques poils de planète!/ Tenez, sur mon pourpoint un
