“Amintirea îşi permite anumite libertăţi. Ea lasă anumite detalii la o parte şi le exagerează pe altele, potrivit sentimentului de valoare a obiectelor pe care ea le atinge” (Tennessee Williams)

În fiecare an, în decembrie, vorbesc cu semenii mei, în special cu elevii mei, despre adolescenţa petrecută, fără voia mea, în perioada ceauşistă. Pentru a fi mai convingătoare, le prezint, cu o sinceritate dezarmantă, o zi din viaţa mea de elev de liceu. Şi, în acea oră, nimeni nu mişcă. Le urmăresc privirile întrebătoare: “Cum, domnule, chiar atât de rău? Fără calculator, fără Facebook, fără nimic???”

Şi trec, de fiecare dată când le povestec, şi asta o fac de 22 de ani, prin aceleaşi emoţii; în ultimii ani parcă mai intense. Le vorbesc despre ora la care mă trezea mama în fiecare dimineaţă - invariabil, ora şase -, când ea pleca la serviciu, iar eu trebuia să mă aşez la coadă la lapte, ouă, pâine sau butelie. Dacă aveam noroc la cozi, făceam provizii ca hârciogii, de frică, frig şi foame.

Într-o povestire, Jack London descria un biet marinar care ascundea biscuiţii în pernă, după ce multă vreme răbdase de frig şi foame afară în zăpadă. Şi, ca să supravieţuiască, ajunsese să se comporte ca un animal, să sfâşie beregata lupului care îl urmărea, la rândul lui, să îl sfâşie.

Cam asta făceam şi noi în perioada aceea! Luptam pentru supravieţuire.

Apoi le vorbesc despre clasa îngheţată din şcoală, unde stăteam ca în gară şi unde ni se dădea voie să ne mişcăm în timpul orei ca să nu îngheţăm, despre faptul că în fiecare seară aveam curentul oprit de la 18,00 la 19,30, iar pe străzi iluminatul era aproape inexistent, despre frigul din apartamente şi căminele studenţeşti unde fuseseră zidite chiar şi prizele.

Le povestesc despre lupta de aproape trei zile la coadă pentru doar 20 litri de benzină pe lună, despre isteria provocată de restricţi