Îmi revine în minte, de cîteva zile, o scenă – suprarealistă în felul ei – la care am asistat prin 1992. Nu ştiu misterul mnemotehnic prin care respectivul episod s-a acutizat (uşor obsesional), în interiorul canalelor întortocheate ale minţii mele, după douăzeci de ani. Poate pentru că s-a petrecut în octombrie. Îmi amintesc acest detaliu cu precizie: se apropia sărbătoarea Sfintei Parascheva, iar Iaşiul fusese cuprins de frenezie. Eram un fidel client al RATP-ului, în acele timpuri, şi cîştigasem, desigur, o anumită dexteritate în călătoriile cu tramvaiul supraaglomerat, fie suspendat pe scară, cu pletele (juneţii) în vînt, precum DiCaprio şi Winslet pe Titanic, fie strivit pe vreun geam, asemenea muştelor năuce la sfîrşitul verii. Mă rog, amănunte de „culoare locală“. Urcînd eu aşa odată, tronca-tronca, Dealul Copoului, alături de alţi vreo cinci sute optzeci şi patru de voiajori reatepişti – la fel de vioi ca sardelele greceşti într-o cutiuţă uleioasă –, aud o remarcă ostilă, în imediata mea apropiere: „Mari nesîmţîri pi tineretu’ di azi! Păi, pi vremea lu’ Ceauşăscu, nu sî putea sî vezi om batrîn în pişioare lîngî ditamai fata mari pi scaun, aşezatî ghini mersî“. Vorbise cu năduf o femeie de vreo şaptezeci şi cinci de ani, lipită ameninţător de tînăra ocupantă a unei băncuţe din obositul vehicul. „Ehe, vremuri bune, doamnă“, o acompanie un bărbat de aproximativ acelaşi leat. „Adolescenţii de astăzi l-au pierdut pe Dumnezeu. Se pun pe ei înşişi în centrul lucrurilor şi cred că pot schimba lumea. Omul e pierdut fără Creatorul său.“

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan Doctoratul powerpoint Între timp, fata – îmbujorată de jenă – se ridicase cu greu, făcîndu-i loc bătrînei. Femeia se aşeză imediat şi continuă exerciţiul de solidaritate, început de congenerul ei moralist, congener pe care, totuşi, după modu