Sînt la Tokyo de mai bine de jumătate de an şi nu pot să spun nimic despre Japonia, mă exprim cel mult prin poze; mulţi amici m-au întrebat de ce nu scriu un blog. În afara faptului că ideea de blog ca jurnal nu-mi surîde, cred că pur şi simplu n-aş putea, mi-e foarte greu să pun în cuvinte toată povestea asta. Nu cred că Japonia poate fi explicată şi cu siguranţă nu-mi asum responsabilitatea să o fac taman eu. Mă întreb ce înţelege un turist care stă aici zece zile. N-o să uit niciodată senzaţia din taxi privind, în prima seară la Tokyo, bulevardele cu clădiri înalte şi neoane fără număr, exact ca în Lost in Translation; la radio era „Hotel California“ şi parcă niciodată cuvintele „this could be heaven / this could be hell“ n-au avut atîta sens.

N-am să uit nici primii cireşi înfloriţi, nici primul – pe rînd – karaoke, kabuki, canal de televiziune japonez, magazin cu artefacte pentru otaku din Akihabara, contact cu toaletele supersonice, taifun, cutremur, apus cu zgomot electric de cicade; fiecare clişeu despre care auzim cînd vine vorba de Japonia e impresionant. Dar scos din context rămîne doar o senzaţie. Pe urmă, mai sînt şi lucrurile care te spulberă mult mai discret şi violent, în acelaşi timp, lucruri „micuţiste“, ca să-i citez pe colegii mei Bogdan Iancu şi Monica Stroe. Cum ar fi că la intrarea în cutiuţa în care stau, care se cheamă apartament, mă aştepta o pereche de papuci maro din imitaţie de piele, căci în contract scrie clar să nu intri încălţat în casă. Cum e cultura asta a moţăitului legitim, peste tot, oricum, în orice poziţie, în timpul cursului, în pauză cu capul pe birou sau pe masă, pe bancă, în metrou, pe stradă; se poate să dormi cu iPad-ul în braţe în metrou, fără griji; încă n-am văzut pe nimeni dormind la restaurant, dar sînt sigură că se practică.

E nepoliticos să mănînci sau să bei pe stradă; cu toate acestea, Japonia ar