Ni s-a părut tuturor, în decembrie '89, că trăim un moment de uşurare. N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt şi tare al unei dimineţi cu care noi nu eram deprinşi. Au început imediat întrebările. Şi problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări şi puţine răspunsuri. Erau multe probleme şi puţine soluţii.
Au trecut, de atunci, 22 de ani. Au fost ani atât de tumultuoşi, atât de grei şi atât de importanţi încât, astăzi, dacă privim înapoi, vom desprinde lecţii grele de istorie. Mai cu seamă că vremurile noi au dat continuu pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie '89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai "sus". Oamenii n-aveau obişnuinţa să privească în ei şi să caute acolo soluţii. O aşteptau de la autorităţi în vreme ce anii se derulau unul după altul surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piaţă, deschideri către lume, capitalism.
Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înţeleagă timpul care trecea. Separând timpul pierdut de timpul câştigat. Eminescu definea timpul ca o idee ce leagă faptă de faptă. Adunând faptele - bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raţionale sau iraţionale, bine gândite sau haotice -, oamenii încercau să obţină măsura exactă a timpului care trece. Rămânea în urmă, fără să fie dat uitării, timpul comunismului. Consum sugrumat. Magazine goale. Cozi ce se întindeau de la un capăt la altul al ţării. Dovadă că regimul comunist, obsedat de cantitatea producţiei, dar nu şi de calitate, era incapabil să valorifice în aşa fel resursele încât să satisfacă nevoile oamenilor. Se formase un cerc v
